Dincolo de îndoctrinare: mecanisme ale politicii de radicalizare

Auzim în ultima perioadă de timp tot mai des în jurul nostru menționarea conceptelor precum extremism, radicalizare și alți termeni asociați politicii și contextului social în care ne aflăm în prezent. Radicalizarea este adeseori privită drept un simplu produs al îndoctrinării (un individ ce este influențat în mod pasiv de anumite ideologii extremiste și le adoptă). Deși utilizarea îndoctrinării drept mijloc de control social este propagată prin diferite canale media, studiile recente aplică un contrast mai mare asupra proceselor dinamice influențate de un set complex de mecanisme socio-politice, nevoi psihologice și implicarea dinamicii de grup asupra acestor interacțiuni (Jensen et al., 2018; Kruglanski et al., 2014).

S-a demonstrat faptul că percepția injustiției la un nivel ridicat, amenințările asupra identității personale și excluderea socială contribuie într-un mod substanțial în ceea ce privește radicalizarea (Van den Bos, 2019). Mai mult decât atât, s-a constatat că grupurile sociale de tip extremist exploatează aceste vulnerabilități prin consolidarea unor narațiuni ideologice și mobilizarea indivizilor către a comite acte violente (Scarcella, 2016).

Mecanisme psihologice în politica de radicalizare

Nefiind un simplu proces congitiv de transformare, radicalizarea este și un răspuns la stimuli socio-politici ce interacționează cu nevoile psihologice. De-a lungul timpului, mai mulți cercetători au încercat să explice mecanismele psihologice din spatele acestui fenomen.

1. Căutarea unui scop

Modelul propus de Kruglanski și colaboratorii săi atestă faptul că radicalizarea este determinată de o nevoie fundamentală a unui scop intrapersonal. Indivizii ce experimentează umilirea, excluderea socială sau injustiția caută să își regăsească stima de sine printr-un mod sau altul, iar grupurile extremiste exploatează această vulnerabilitate prin oferirea unor narative ideologice care furnizează persoanelor susceptibile un sentiment de semnificație și scop (Kruglanski et al., 2020).

2. Modelul scărilor

Moghaddam conceptualizează radicalizarea drept o serie de scări, pe care indivizii le urcă și prin fiecare etaj prin care aceștia trec, experimentează o serie de sentimente specifice oamenilor dezamăgiți de sistemul în care trăiesc. Printre ele se numără: percepția injustiției, furia, angajamentul moral și recrutarea în grupuri extremiste. Fiecare nivel al scărilor restricționează tot mai mult viziunea oamenilor, care deja se simt neputincioși și consolidează credința conform căreia violența reprezintă unicul răspuns viabil pentru obținerea dreptății (Moghaddam, 2005).

3. Modelul celor două piramide

În cadrul acestei teorii, McCauley și Moskalenko într-un studiu realizat în 2017 fac o distincție între credințele radicale și acțiunile radicale. Astfel, aceștia arată că nu toți indivizii care prezintă credințe extremiste se vor angrena în comportamente violente, însă există anumite mecanisme ce facilitează apariția lor, cum ar fi: dinamica grupurilor din care fac oamenii parte și percepția acestora asupra opresiunii, ce duc la trecerea de la radicalizare ideologică la extremism violent.

Mecanisme politice ale radicalizării

În afara factorilor psihologici individuali, condițiile politice, în special cele non-stabile, joacă un rol critic în facilitarea apariției în societate a extremismului. Politicile guvernamentale instabile, inegalități la nivel social și conflictele geopolitice construiesc căile propice prin care oamenii devin mai susceptibili să privească ideologiile extremiste drept atrăgătoare și ca ultima șansă de restabilire a integrității și justiției. Astfel, se pot identifica o serie de mecanisme ce reliefează influența radicalizării.

1. Teoria mișcării sociale

Adeseori, radicalizarea oglindește traiectoria mișcărilor sociale. Grupurile extremiste își construiesc narativele pe baza nemulțumirii și nedreptății indivizilor, mobilizându-i, astfel, în angajarea către acțiuni radicale (Jensen et al., 2018). Percepția injustiției, fie ea politică, economică sau culturală, crește șansa adoptării unei ideologii extremiste la nivel de grup.

2. Deprivarea relativă și violența politică

Persoanele care percep sistemic injustiția socială, în special în comparație cu alte grupuri, sunt mult mai susceptibile către radicalizare. De asemenea, atunci când căile legale pentru remedierea radicalismului par a fi ineficiente, extremismul devine cea mai buna strategie alternativă pentru a atinge obiectivele politice (Van den Bos, 2019).

3. Politici contraproductive

Politicile brutale de combatere a terorismului, precum supravegherea în masă, profilarea rasială și utilizarea forței excesive, nu fac altceva decât să valideze discursurile extremiste și să le facă mai puternice în comunitățile din care indivizii fac parte. Prin alienarea unor comunități specifice, indivizii vor fi tot mai atrași de rețele sociale radicale, iar astfel se va crea un ciclu al radicalizării și represiunii (Webber & Kruglanski, 2017).

Rigiditatea în gândire

Gândirea rigidă limitează abilitatea unui individ în ceea ce privește vizualizarea unor perspective alternative și, pe lângă asta, întărește ideologiile extremiste. Astfel, aceasta reduce flexibilitatea cognitivă și îi poate face pe oameni mult mai susceptibili să adopte o gândire în „alb și negru”, ce respinge opiniile diferite de ale lor.

De cele mai multe ori, acest tip de gândire este cauzată de incertitudine și anxietate, iar extremismul nu face altceva decât să le ofere adepților o iluzie a certitudinii, întărind și mai tare credințele rigide prin acest mecanism (Kruglanski et al., 2020). Pe lângă asta, în grupurile extremiste, se va observa o tendință a oamenilor de a privi apectele în extreme morale absolute, printr-o gândire dihotomică. Aceștia vor categoriza adeseori persoanele care nu sunt de acord cu ei drept „răul suprem”, fapt ce încurajează măsurile extreme și descurajează compromisul (Van den Bos, 2019). Pentru combaterea acestei rigidități în rândul oamenilor extremiști este nevoie de promovarea unei gândiri critice, a flexibilității cognitive și expunerea lor către diverse perspective.

Rolul dinamicii în grup și a rețelelor sociale

Radicalizarea apare rareori în izolare, iar grupurile sociale sunt facilitatori critici ai acesteia. Totodată, grupurile extremiste utilizează strategii de recrutare ce fac apel la nevoile psihologice ale indivizilor, în timp ce consolidează narativele ideologice (Jensen et al., 2018). Mai mult decât atât, mecanismele de întărire socială a acestor grupuri includ propaganda la nivel online și loialitate excesivă față de grup, fapt ce aprofundează angajamentele indivizilor la cauzele extremiste (Scarcella et al., 2016).

Radicalizarea este un proces complex și multidimensional, modelat atât de vulnerabilități psihologice, cât și de contextele politice. Combaterea radicalizării necesită o schimbare de perspectivă. Nu ar trebui să o privim ca o simplă îndoctrinare socială, ci mai degrabă ar fi de interes să o înțelegem drept ceea ce și este, o multitudine de factori structurali și emoționali ce conduc indivizii către extremism. Un mod eficient pentru contracararea acesteia ar putea fi concentrarea atenției asupra nedreptății percepute de oameni, promovarea incluziunii sociale și oferirea unor căi alternative pentru exprimarea ideilor politice (Jensen et al., 2018).

 

 

 

Bibliografie

Jensen, M. A., Atwell Seate, A., & James, P. A. (2018). Radicalization to Violence: A Pathway Approach to Studying Extremism. Terrorism and Political Violence, 32(5), 1067–1090. DOI: https://doi.org/10.1080/09546553.2018.1442330

Kruglanski, A. W., & Bertelsen, P. (2020). Life psychology and significance quest: a complementary approach to violent extremism and counter-radicalisation. Journal of Policing, Intelligence and Counter Terrorism, 15(1), 1–22. DOI: https://doi.org/10.1080/18335330.2020.1725098

Kruglanski, A. W., Gelfand, M. J., Bélanger, J. J., Sheveland, A., Hetiarachchi, M., & Gunaratna, R. (2014). The Psychology of Radicalization and Deradicalization: How Significance Quest Impacts Violent Extremism. Political Psychology, 35(S1), 69–93. DOI: https://doi.org/10.1111/pops.12163

McCauley, C., & Moskalenko, S. (2017). Understanding political radicalization: The two-pyramids model. American Psychologist, 72(3), 205–216. DOI: https://doi.org/10.1037/amp0000062

Moghaddam, F. M. (2005). The Staircase to Terrorism: A Psychological Exploration. American Psychologist, 60(2), 161–169. DOI:  https://doi.org/10.1037/0003-066x.60.2.161

Scarcella, A., Page, R., & Furtado, V. (2016). Terrorism, Radicalisation, Extremism, Authoritarianism and Fundamentalism: A Systematic Review of the Quality and Psychometric Properties of Assessments. PLOS ONE, 11(12), e0166947. DOI: https://doi.org/10.1371/journal.pone.0166947

Sewell, A., & Hulusi, H. (2016). Preventing radicalisation to extreme positions in children and young people. What does the literature tell us and should educational psychology respond? Educational Psychology in Practice, 32(4), 343–354. DOI: https://doi.org/10.1080/02667363.2016.1189885

Van Den Bos, K. (2019). Unfairness and Radicalization.  Annual Review of Psychology, Annu. Rev. Psychol. 2020. DOI: https://doi.org/10.1146/annurev-psych-010419-

Webber, D., & Kruglanski, A. W. (2017). Psychological Factors in Radicalization. The Handbook of the Criminology of Terrorism, 33–46. DOI: https://doi.org/10.1002/9781118923986.ch2