APARTENENȚA ȘI EXTREMISMUL – DOUĂ „CHIPURI” ALE ACELEIAȘI MONEDE

De ce ne certăm pentru chestiuni politice, echipe de fotbal sau pentru simplul fapt că ninge? De ce facem alianțe? Și de ce ne „inflamăm” atât de ușor când cineva ne încalcă valorile? Nu doar marile domenii ale umanității sunt supuse disputelor și conflictelor. Ci și măruntele griji sezoniere, cum ar fi prezența fenomenelor naturale specifice anumitor anotimpuri, care stârnesc conflicte și care adună „adepți”. Ori pasiunile sportive. Ori preferințele culinare. Totul poate semăna zâzanie, într-un narativ care pare ireconciliabil și părtinitor, în esența lui.

În lumea antică, toți cei care nu erau greci sau romani erau considerați barbari. Un mileniu mai târziu, după ce Evul Mediu își va fi scris deja testamentul, granițele toleranței și-au mai ascuțit un pic extremitățile. Cu prețul războaielor, al revoltelor și al bătăliilor felurite. În 1789, la o lună după începutul Revoluției Franceze, a fost adoptată Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, la câteva luni după ce intrase deja în vigoare și Declarația Drepturilor Omului, în Statele Unite. Unul dintre articolele din legislația franceză stipula faptul că „libera comunicare a gândurilor și opiniilor este printre cele mai prețioase drepturi ale omului, orice cetățean fiind liber să vorbească, să scrie și să publice”. Astăzi, mijloacele tehnologice oferă oxigen acestei declarații deloc vetuste, pentru toți cei care doresc să își pună „la bătaie” opiniile și credințele, apărându-și valorile care, indiferent de secolul la care ne referim, reprezintă principiile directoare ale vieții (Schwartz, 1994). Însă infinita libertate nu înseamnă doar o uriașă sursă de progres. Ci și o scindare a discursurilor care împart lumea în polarități ce pot duce lesne la un extremism manifestat prin alianțe religioase, sociale ori politice.

Într-un moment în care exprimarea opiniilor este limitată doar de accesul la Internet și de imaginația omenească, preambulul constituției UNESCO, care aduce în discuție faptul că „războaiele încep în mințile oamenilor”, e o dovadă a faptului că marile încălcări ale convențiilor sociale nu au nevoie decât de fărâme de idei încolțite și alimentate corespunzător.

Identitatea unui individ, tradusă prin conștientizarea acestuia de a exista ca entitate personală unică (Baron et al., 2008), are două valențe: una personală și una socială (Tajfel & Turner, 1986). Dacă prima ține de individ, per se, cea de-a doua vorbește despre apartenența la un grup cultural, ceea ce contribuie la dezvoltarea unei identități sociale (Sears & Levy, 2003). Unul din atributele culturii este acela de a marca diferențele dintre grupurile sociale (Eisenhart, 2001). Astfel, cultura generează un anumit set de valori, iar acestea influențează percepția grupurilor, alimentând partajarea dintre „noi” și „ei” (Roccas & Brewer, 2002). În mijlocul unei „culturi pluraliste” (Flunger & Ziebertz, 2010), cu toții încercăm să ne reafirmăm constant identitatea. Dincolo de valori, cultura înseamnă și un „fenomen colectiv care funcționează ca un cadru de referință comun pentru un grup uman” (Flunger & Ziebertz, 2010). Iar atunci când acest cadru deviază de la ceea ce numim normă socială, putem lesne să ne gândim la fenomenul radicalizării și al angajării într-un extremism violent (Sparke, 2019).

Henri Tajfel și John Turner, doi psihologi britanici, au lansat cu patru decenii în urmă teoria identității sociale, care susține că „membrii unui grup intern tind să manifeste atitudini uniforme față de grupurile externe, în vreme ce membrii grupurilor externe sunt percepuți ca un grup omogen, având atribute similare” (Tajfel, 1982). Această percepție duce la „stereotipizarea socială a grupurilor externe” (Tajfel, 1982) și, implicit, la plasarea celorlalți, care nu aparțin grupului nostru, într-o paradigmă a prejudecății și a non-favoritismului. Teoria identității sociale a contribuit și la „nașterea” conceptuală a celor două tendințe despre care discutăm astăzi adeseori, în spațiul social – in-group și out-grout bias – care vorbesc despre înclinațiile noastre de a favoriza grupul propriu și a-l vedea într-o lumină pozitivă respingând, în același timp, tot ce e în afara lui.

O altă sursă de segregare socială o reprezintă apartenența religioasă, care are și ea un impact major în dezvoltarea atitudinilor față de grupurile interne și externe (Roccas & Brewer, 2002). Alături de naționalitate, religia reprezintă un punct de referință în crearea unei identități sociale (Tietze, 2018), pentru că prioritățile valorice sunt „transmise indivizilor prin convingeri religioase” (Saroglou et al., 2003), iar acestea pot să influențeze atitudinile față de propriul grup, dând naștere etnocentrismului (Flunger & Ziebertz, 2010).

Dacă facem trecerea din sfera religioasă către cea socială, vedem radicalizarea ca pe o pregătire asiduă pentru un conflict între grupuri și un angajament pronunțat față de grupul propriu. Asta se traduce printr-o modificare a convingerilor, sentimentelor și comportamentelor, astfel încât atât violența, cât și necesitatea sacrificiului, pentru apărarea grupului de apartenență, să poată fi justificate (Trip et al., 2019). Studiile ultimelor decenii menționează faptul că favoritismul față de grupul propriu ia naștere chiar prin simpla categorisire socială (Berry & Kalin, 1995).

Emoțiile negative sunt generate de diferențele de statut dintre grupuri, care duc la un sentiment de amenințare a identității sociale, ceea ce poate amplifica atitudinile ostile împotriva grupurilor externe (Tajfel & Turner, 1979). În convergență cu efectul de halo, grupurile cu statut social ridicat tind să fie considerate mai competente, mai inteligente și mai sofisticate, trăsături asociate „umanității depline” (Fiske et al., 2007; Haslam, 2006). Iar violența față de grupurile externe este susținută de perceperea acestora ca fiind „sub-umane”, ceea ce poate duce la o „dezangajare morală” față de suferința lor (Bandura et al., 1996).

Chiar dacă cele menționate mai sus nu favorizează o realitate a păcii și a bunei coabitări, există o speranță către o direcție mai pașnică. Globalizarea creează nu doar conflicte, ci și un pluralism identitar, care este corelat cu o mai mare deschidere și toleranță față de grupurile externe (Schmid et al., 2009). Apartenența e o necesitate intrinsecă viețuirii, astfel că mai multe posibilități de a fi parte integrantă a unor spații înseamnă și o posibilitate sporită de a trăi în pace. Ceea ce poate că e o lecție, în sine, pentru omul modern, cablat concomitent la atât de multe realități.

 

 

 

Bibliografie

Bandura A, Barbaranelli C, Caprara GV, & Pastorelli C. Mechanisms of moral disengagement in the exercise of moral agency. Journal of personality and social psychology. 1996; 71(2), 364.

Baron, R. A. (2008). The Role of Affect in the Entrepreneurial Process. Academy of Management Review, 33, 328-340. https://doi.org/10.5465/AMR.2008.31193166

Berry, J. W., & Kalin, R. (1995). Multicultural and ethnic attitudes in Canada: An overview of the 1991 National Survey. Canadian Journal of Behavioural Science / Revue canadienne des sciences du comportement, 27(3), 301–320. https://doi.org/10.1037/0008-400X.27.3.301

Eisenhart, M. (2001). Changing Conceptions of Culture and Ethnographic Methodology: Recent Thematic Shifts and their Implications for Research.

Fiske ST, Cuddy AJC, Glick P. Universal dimensions of social cognition: Warmth and competence. Trends in Cognitive Sciences. 2007; 11, 77–83 https://doi.org/10.1016/j.tics.2006.11.005 PMID:17188552

Flunger, Barbara & Ziebertz, Hans-Georg. (2010). Intercultural Identity — Religion, Values, In-Group and Out-Group Attitudes. Journal of Empirical Theology. 23. 1-28. 10.1163/157092510X503002.

Haslam N. Dehumanization: An integrative review. Personality and social psychology review. 2006; 10 (3), 252–264. https://doi.org/10.1207/s15327957pspr1003_4 PMID: 16859440

Roccas, S., & Brewer, M. B. (2002). Social Identity Complexity. Personality and Social Psychology Review, 6, 88-108. https://doi.org/10.1207/S15327957PSPR0602_01

Saroglou, Vassilis & Delpierre, Vanessa & Dernelle, Rebecca. (2003). Values and Religiosity: A Meta-Analysis of Studies Using Schwartz’s Model. Personality and Individual Differences – PERS INDIV DIFFER. 37. 10.1016/j.paid.2003.10.005.

Schwartz, S. H. (1994). Are there universal aspects in the structure and contents of human values? Journal of Social Issues, 50(4), 19–45. https://doi.org/10.1111/j.1540-4560.1994.tb01196.x

Sears, D. O., & Levy, S. (2003). Childhood and adult political development. In D. O. Sears, L. Huddy, & R. Jervis (Eds.), Oxford Handbook of Political Psychology (pp. 60–109). Oxford University Press.

Sparke, B. (2019). The religious vs. social radicalization debate: current understandings and effects on policy. Journal of Policing, Intelligence and Counter Terrorism, 14(1), 82–96. doi:10.1080/18335330.2018.1501807

Tajfel, H., & Turner, J. C. (1979). An integrative theory of intergroup conflict. In W. G. Austin & S. Worchel (Eds.), The social psychology of intergroup relations (pp. 33–48). Monterey, CA: Brooks/Cole.

Tajfel, H. (1982). Social identity and intergroup relations. Cambridge: Cambridge University Press.

Tajfel, H. and Turner, J.C. (1986) The Social Identity Theory of Intergroup Behavior. In: Worchel, S. and Austin, W.G., Eds., Psychology of Intergroup Relation, Hall Publishers, Chicago, 7-24.

Tietze, Nikola. (2018). The double force of European categories: “Religion”, “language”, and “territory” as tools of domination and critique. Culture, Practice & Europeanization. 3. 23-41. 10.5771/2566-7742-2018-2-23.

Trip S, Bora CH, Marian M, Halmajan A, Drugas MI. Psychological Mechanisms Involved in Radicalization and Extremism. A Rational Emotive Behavioral Conceptualization. Front Psychol. 2019 Mar 6;10:437. doi: 10.3389/fpsyg.2019.00437. PMID: 30894828; PMCID: PMC6414414.