The healing starts from within: despre iertarea de sine

În unele situații, atunci când se întâmplă nedreptăți sau ofense, victima (i.e., persoana care suportă nedreptatea) și agresorul (i.e., persoana care comite nedreptatea) sunt entități complet separate. În realitate, se întâmplă adesea ca ambele roluri să fie jucate de o singură persoană. Spre exemplu, alegem să procrastinăm și apoi suferim consecințele propriilor noastre acțiuni, sau ne neglijăm sănătatea deși știm că luăm decizii care nu sunt în beneficiul nostru. Contextele de acest fel permit practicarea iertării de sine. În acest articol vom discuta despre acest proces, despre ce presupune iertarea de sine și ce efecte are ea asupra psihicului.

Ce înțelegem prin iertarea de sine?

Iertarea de sine este definită în mod similar cu cea interpersonală. Când o persoană simte că ea însăși și-a încălcat propriile valori și reguli morale, însă decide să își înlocuiască sentimentele și gândurile negative despre sine (e.g., resentimente față de sine) cu unele pozitive (generozitate față de sine, compasiune, etc) – atunci apare iertarea de sine (Kim et al., 2021). Deși în centrul iertării de sine sunt propriile valori și preferințe morale, acest lucru nu înseamnă că este un proces care preocupă în mod exclusiv sinele – adesea efectele negative ale acțiunii care se cere iertată se răsfrâng și asupra altor oameni, uneori persoana fiind în situația de a avea nevoie și să se ierte ea însăși, dar și să fie iertată de altcineva pentru aceeași faptă.

Așa cum reiese și din definiție, această conceptualizare a iertării de sine include trei mari procese, și anume aspectele emoționale, comportamentale și cognitive, toate acestea având atât valențe pozitive, iar cele negative, care apar în mod natural după ce comitem greșeli care ne afectează în mod personal, sunt diminuate. Această structură stă și la baza unuia dintre cele mai cunoscute chestionare care măsoară iertarea de sine (Enright Self-Forgiveness Inventory; Kim et al., 2021), care include fațetele:

• afect pozitiv (e.g., blândețe față de sine);
• afect negativ (e.g., repulsie față de sine) diminuat;
• comportamente pozitive (e.g., grijă de sine);
• comportamente negative (e.g., ignorarea nevoilor personale) diminuate;
• cogniții pozitive (e.g., a se considera o persoană demnă de respect, bună);
• cogniții negative (e.g., a se considera o persoană oribilă, neplăcută) diminuate.

În esență, iertarea de sine este cel mai ușor înțeleasă prin raportare și în comparație cu iertarea interpersonală, fiind procese similare. Totuși, Hall și Fincham (2005) au punctat o serie de diferențe între cele două. În primul rând, în iertarea interpersonală, greșelile sunt întotdeauna comportamentale: lucruri pe care le facem sau le spunem și rănesc alte persoane. În cazul relației cu sinele, anumite gânduri, sentimente sau dorințe pot fi percepute ca fiind ofense aduse propriei persoane, așadar ne putem ierta pe noi înșine pentru lucruri mai puțin concrete, nu doar acțiuni propriu-zise. De asemenea, în cazul iertării interpersonale, reconcilierea cu agresorul nu este obligatorie pentru ca iertarea să apară: putem ierta pe cineva care nu mai există în viața noastră. În iertarea de sine, totuși, reconcilierea este necesară. În sens similar, putem ierta pe cineva care ne-a greșit fără să setăm limite, fără să așteptăm ceva la schimb, ci în mod necondiționat. Pentru iertarea de sine, uneori sunt limite care sunt setate, de exemplu, o persoană poate decide că acceptă să își ierte propriile greșeli doar dacă depune efortul susținut de a ameliora efectele negative ale faptelor sale.

Iertarea de sine, un proces laborios

A absolvi pe cineva de vină implică mult mai mult decât un simplu „te iert”, ceea ce este valabil și în situațiile greșelilor comise de o persoană față de sine. De exemplu, Wohl și McLaughlin (2014) au propus un model al procesului iertării de sine, în cadrul căruia există mai multe faze:

• Primul pas îl reprezintă comiterea greșelii.
• Al doilea pas este realizarea. Persoana fie recunoaște că a greșit (și continuă cu pașii următori), fie nu își recunoaște greșeala (caz în care iertarea nu poate să se întâmple).
• Al treilea pas se referă la judecarea responsabilității. Persoana fie atribuie responsabilitatea intern, adică decide că a fost vina sa, fie extern (i.e., consideră că vina este a altor persoane sau că greșeala a fost cauzată de factori din context), fie o combinație între cele două.
• Al patrulea pas presupune faza de acceptare a responsabilității. Persoana poate accepta că este responsabilă complet, parțial, sau poate accepta mai multă responsabilitate decât ar fi necesar. Dacă în pasul anterior a decis că greșeala a fost cauzată de factori externi, atunci neagă responsabilitatea și procesul nu se continuă (nu se merge la pasul următor).
• Al cincilea pas îl reprezintă momentul deciziei. Persoana poate refuza să își ierte greșeala, sau poate să se ierte în mod autentic. În cazul în care și-a asumat responsabilitatea pentru greșeală doar parțial, apare fenomenul numit pseudo-iertare.
• Ultimul pas se referă la consecințe. Dacă persoana și-a iertat greșeala în mod autentic și este vorba despre un incident singular, este probabil ca ea să nu se repete, însă în celelalte scenarii, repetarea comportamentului negativ este posibilă.

Astfel, iertarea de sine este un proces complex și care necesită multă introspecție pentru a fi făcută corect. Totuși, ea reprezintă un aspect important nu doar în procesarea greșelilor sau a nedreptăților comise, dar este considerată și strategie de coping, fiind asociată cu sănătatea fizică, mintală și cu suportul social (Davis et al., 2015).

Concluzie

Așadar, iertarea este un proces care merge mai departe de interacțiunea cu ceilalți și de dinamica victimă-agresor, existând situații în care persoana care acționează nedrept asupra noastră să fim noi înșine. Din fericire, dacă ne acceptăm greșelile și ne asumăm responsabilitățile, iertarea de sine este posibilă și, mai mult decât atât, benefică.

Referințe

Davis, D. E., Ho, M. Y., Griffin, B. J., Bell, C., Hook, J. N., Van Tongeren, D. R., DeBlaere, C., Worthington, Jr., E. L., & Westbrook, C. J. (2015). Forgiving the self and physical and mental health correlates: A meta-analytic review. Journal of Counseling Psychology, 62(2), 329–335. https://doi.org/10.1037/cou0000063

Hall, J. H., & Fincham, F. D. (2005). Self–Forgiveness: The Stepchild of Forgiveness Research. Journal of Social and Clinical Psychology, 24(5), 621–637. https://doi.org/10.1521/jscp.2005.24.5.621

Kim, J. J., Volk, F., & Enright, R. D. (2021). Validating the Enright Self-Forgiveness Inventory (ESFI). Current Psychology, 41, 7604–7617. https://doi.org/10.1007/s12144-020-01248-4

Wohl, M. J. A., & McLaughlin, K. J. (2014). Self-forgiveness: The Good, the Bad, and the Ugly. Social and Personality Psychology Compass, 8(8), 422–435. https://doi.org/10.1111/spc3.12119