Not human family, but family indeed: doliul pierderii unui animal de companie

Pe cât de mare este bucuria vieții petrecute alături de un animal de companie, pe atât de dureroase sunt boala, degradarea și pierderea acestora. Din păcate, suferința oamenilor care pierd un animal de companie este adesea tratată superficial, fiind considerată mai puțin justificată decât cea cauzată de pierderea unei ființe umane dragi. În acest articol, vom trece în revistă dovezi empirice care sugerează similaritatea dintre doliul cauzat de pierderea unui om respectiv a unui animal de companie, punctând aspecte legate de gestionarea pierderii unui animal, normalizarea acestui tip de doliu, respectiv evaluarea acestui construct.

Teme recurente în doliul cauzat de pierderea unui animal

Într-o recenzie a literaturii, Park et al. (2021) au investigat temele principale abordate în studiile pe tema doliului legat de pierderea unui animal (engl. pet bereavement; PB), cu scopul de a identifica principalele metode de coping folosite de persoanele aflate în suferință. Rezultatele au relevat cinci teme specifice, pe care le vom detalia scurt în continuare:

• Factorii care afectează PB: variabile demografice și experiențele anterioare ale persoanelor care pierd un animal sunt de natură să influențeze reacția lor în fața pierderii unei ființe dragi non-umane. Cauza morții animalului, caracteristicile relației om-animal și lipsa de suport social au influențat la rândul lor reacțiile participanților care au suferit pierderi.
• Eutanasierea: acest tip de pierdere, care prin natura sa este programat și anticipat (i.e., nu este spontan), prezintă un risc pentru un doliu mai sever, manifestat de exemplu prin simptome fizice ca tremuratul sau leșinul, dar și caracterizat de sentimente puternice de vină, întrucât eutanasia este, în definitiv, decizia posesorului animalului. Unicitatea acestui tip de pierdere este dată așadar de implicarea persoanei în moartea propriu-zisă a animalului, prin luarea deciziei, dar și de oportunitatea de a marca ultimele clipe împreună prin activități speciale, de „rămas-bun”. Această decizie poate aduce cu ea fie îngrijorarea că a fost alegerea greșită, dar în unele situații persoanele pot să se simtă împăcate cu faptul că le-au oferit companionilor lor o moarte demnă și că nu le-au prelungit suferința.
• Doliul perceput ca fiind nejustificat (engl. disenfranchised grief): așa cum am anticipat anterior, pierderea unui animal de companie nu este tratată societal la fel de serios ca pierderea unui om. Această reacție în fața doliului, de a îl trata ca fiind anormal, poate afecta sănătatea persoanelor aflate în suferință, poate cauza conflicte și este de natură să scadă motivația persoanelor de a vorbi despre durerea lor.
• Pierderea ambiguă: situațiile în care moartea animalului nu este certă, ci el doar dispare și nu mai este găsit niciodată, au efecte emoționale negative atât pe termen scurt (e.g., stres acut) cât și pe termen lung (e.g., depresie).
• Mecanisme de coping: principalele mecanisme de a face față PB identificate în literatură sunt izolarea, căutarea de suport social, păstrarea legăturii (engl. continuing bonds) și a amintirilor cu animalul, religia și spiritualitatea, respectiv formarea de legături cu alte animale.

Păstrarea legăturii (engl. continuing bonds; CB) reprezintă o formă de a păstra vie amintirea și relația avută cu o ființă care a murit și se manifestează cognitiv, comportamental și spiritual. Packman et al. (2011) au investigat frecvența manifestării CB la persoane care au pierdut un animal de companie și de asemenea reacția lor la procesul CB, ca aducând fie comfort, fie distres. Conform rezultatelor, cele mai frecvente forme de CB la persoanele care au suferit pierderea unui animal au fost: focusarea pe amintiri plăcute cu animalul; utilizarea în continuare a obiectelor care au fost cumpărate pentru companion; focusul pe influența pozitivă pe care animalul a avut-o asupra persoanei; gândul că, la un moment dat, se vor întâlni din nou, respectiv revederea animalului pierdut în vise. Mai puțin frecvente, dar totuși întâlnite, au fost: senzația că animalul pierdut este în continuare prezent; tendința de a frecventa locuri asociate cu animalul; încercarea de a fi mai bun, de a trăi mai aproape de idealurile ființei pierdute; comemorarea animalului prin evenimente specifice; intruziuni, ca asocierea sunetelor din jur cu cele pe care animalul le emitea, respectiv luarea de decizii de zi cu zi care să fie în acord cu ce și-ar fi dorit ființa pentru care este ținut doliul.

Un aspect interesant este similaritatea acestor rezultate, obținute în urma chestionării unor persoane care au pierdut animale, cu cele obținute în urma chestionării unor persoane ale căror parteneri de viață au murit (Packman et al., 2011). Nu doar frecvența apariției fiecărui criteriu CB este similară, ci și reacția la fiecare criteriu în parte: ambele categorii de persoane (i.e., doliu pentru un animal de companie, respectiv doliu pentru partenerul de viață) au raportat experiența CB ca fiind mai degrabă o sursă de confort decât de distres. Faptul că pierderea unui animal de companie este comparabilă cu pierderea unei persoane dragi este un fapt susținut și de studii mai recente. De exemplu, folosind conceptualizarea din DSM-5 a tulburării complexe și persistente de doliu (engl. persistent complex bereavement disorder), Lee (2020) a obținut rezultate conform cărora doliul pentru un animal este comparabil cu cel legat de pierderea unei ființe umane, atât din punct de vedere al simptomelor, cât și a duratei doliului.

Aceste similarități fac să fie cu atât mai tragică și paradoxală tratarea doliului cauzat de pierderea unui animal de companie ca fiind nejustificată. Așa cum o sugerează și numele, disenfranchised grief (DG), persoanele aflate în suferință sunt tratate ca și cum nu ar avea dreptul să simtă durere, li se spune că exagerează, că ar fi trebuit să treacă deja peste, și așa mai departe.  Cordaro (2012) propune metode prin care doliul poate fi normalizat și justificat (engl. re-enfranchised) în consilierea psihologică:

• acceptarea, fără judecată, a pierderii suferite de client;
• explorarea și înțelegerea relației individuale pe care clientul a avut-o cu animalul care a murit;
• explorarea manifestării și a intensității reacțiilor de doliu ale clientului, atât pentru a le înțelege și a lucra cu ele în consiliere, cât și pentru a reitera că pierderea suferită este una reală și validă;
• educarea clientului pe tema doliului tratat ca fiind nejustificat (DG);
• ghidarea spre acceptarea pierderii suferite, de exemplu, prin încurajarea de a împărtăși fotografii sau amintiri cu animalul care a murit;
• încurajarea clienților să caute suport social și în alte surse, în afara consilierii.

Există și date care pot ajuta specialiștii în sănătate mintală să evalueze și să anticipeze nevoile clienților care suferă din cauza PB. Hunt și Padilla (2006) au dezvoltat un chestionar pentru a evalua reacția oamenilor la pierderea animalelor, denumit Pet Bereavement Questionnaire. Acest instrument măsoară PB folosind o structură de trei factori, și anume doliu (engl. grief), furie și vină. De asemenea, Barnard-Nguyen et al. (2016) au identificat câțiva factori de risc pentru PB în cazul persoanelor care au fost nevoite să își eutanasieze animalul de companie, și anume atașamentul față de animal, moartea subită și diagnosticul de cancer.

Concluzie

Pierderea unui animal de companie este un moment dificil și tragic, iar datele sugerează că suferința este similară cu cea specifică pierderii unei ființe umane. În acest articol, am subliniat câteva metode prin care psihologii pot înțelege și ajuta persoanele care suferă din cauza pierderii unui animal drag lor. Mulți oameni percep animalele ca fiind parte din familia lor și suferă profund atunci când ele mor. Este important ca, atât în practica noastră, cât și în relațiile cu cei apropiați nouă, să respectăm și să validăm durerea cauzată de aceste pierderi, ele fiind semnificative și cu efecte atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Referințe

Barnard-Nguyen, S., Breit, M., Anderson, K. A., & Nielsen, J. (2016). Pet Loss and Grief: Identifying At-risk Pet Owners during the Euthanasia Process. Anthrozoös, 29(3), 421–430. doi:10.1080/08927936.2016.1181362

Cordaro, M. (2012). Pet loss and disenfranchised grief: Implications for mental health counseling practice. Journal of Mental Health Counseling, 34(4), 283-294. https://doi.org/10.17744/mehc.34.4.41q0248450t98072

Hunt, M., & Padilla, Y. (2006). Development of the Pet Bereavement Questionnaire. Anthrozoös, 19(4), 308–324. doi:10.2752/089279306785415493

Lee, S. A. (2020). Does the DSM-5 grief disorder apply to owners of deceased pets? A psychometric study of impairment during pet loss. Psychiatry Research, 285, 112800. https://doi.org/10.1016/j.psychres.2020.112800

Packman, W., Field, N. P., Carmack, B. J., & Ronen, R. (2011). Continuing Bonds and Psychosocial Adjustment in Pet Loss. Journal of Loss and Trauma, 16(4), 341–357. https://doi.org/10.1080/15325024.2011.572046

Park, R. M., Royal, K. D., & Gruen, M. E. (2021). A Literature Review: Pet Bereavement and Coping Mechanisms. Journal of Applied Animal Welfare Science, 26(3), 285-299. https://doi.org/10.1080/10888705.2021.1934839