Trenduri în literatura de specialitate a umorului

Despre ce vorbim în acest articol? 

În timp ce anumite aspecte ale vieții cotidiene fluctuează, umorul rămâne una dintre constante (Walter et al., 2018). Putem, însă, să cuprindem sensul acestui concept într-o singură definiție? Gonot-Schoupinsky și colab. (2020) precizează, în review-ul lor, faptul că nu există consens științific cu privire la modul în care umorul este reprezentat în literatura de specialitate. Cu toate acestea, ei îl definesc drept un ,,proces cognitiv”, bazat pe percepția amuzamentului unui eveniment individual sau social (p. 4). Umorul este, mai degrabă, considerat un tipar personal de răspuns la glume, comedie, satiră, ironie, etc.. Acesta este influențat de o serie de diferențe individuale, precum contextul cultural, sau prezența și absența efortului voluntar în înțelegerea mesajului amuzant (Weinberger & Gulas, 2019). Prin acest articol ne propunem să realizăm o sinteză a studiilor pe tematica umorului, pornind de la stilurile cunoscute de umor și ajungând la relațiile teoretizate între umor și diferite variabile psihologice, precum sănătatea mintală, personalitatea, îmbătrânirea sau evoluția diferitelor tulburări, pentru a evidenţia care sunt direcţiile actuale de cercetare.

Care sunt stilurile de umor?

Una dintre cele mai regăsite clasificări este cea din studiul lui Martin și colab. (2003), conform cărora există patru stiluri de umor, incluse în două categorii – umor sănătos și umor nesănătos/dezadaptativ (Schneider et al., 2018). Stilurile de umor sănătos sunt cel de afiliație și de auto-întărire (eng. self-enhancing), iar cele din categoria dezadaptativă sunt umorul agresiv și umorul de auto-înfrângere (eng. self-defeating).

Umorul de afiliație, orientat interpersonal, implică a spune glume și a povesti lucruri amuzante cu scopul de a-i face pe ceilalți să râdă, a dezvolta relațiile dintre membrii unui grup și de a reduce tensiunea (Schneider et al., 2018). Este un tip de umor lipsit de ostilitate, în care persoana care glumește o face într-un mod care are la bază acceptarea de sine. Al doilea stil de umor sănătos, cel de auto-întărire, presupune să te raportezi cu umor la dificultățile vieții, pentru a depăși momentele grele, să reduci stresul și să-ți gestionez emoțiile, reprezentând o modalitate de coping (Martin et al., 2003).

În ceea ce privește stilurile de umor nesănătoase, menționăm, în primul rând, umorul agresiv, un stil de umor care implică sarcasm excesiv, tachinarea, ridiculizarea celorlalți cu scopul amuzamentului, sentimentele celor din jur nefiind luate în considerare. În al doilea rând, umorul de auto-înfrângere – cei care folosesc acest tip de umor fac glume la adresa propriei persoane, se pun într-o lumină negativă pentru a-i amuza pe ceilalți și râd când ceilalți îi ridiculizează prin glume. (Schneider et al., 2018, Martin et al., 2003).

Legătura umorului cu fațete ale sănătății mintale

,,O glumă pe zi ține doctorul departe”, după cum concluzionează Schneider și colab. (2018). Astfel, după cum postulează și ipoteza umor-sănătate, există beneficii ale umorului asupra sănătății, mai ales asupra celei psihologice, în termeni de coping, relații interpersonale, sau stare de bine (Miller et al., 2021).

De asemenea, într-un studiu meta-analitic (Schneider et al., 2018) au fost abordate stilurile de umor în relaţie cu sănătatea mintală. Dintre acestea, s-au remarcat rezultatele în ceea ce priveşte umorul de tip auto-întărire faţă de celelalte stiluri de umor, întrucât acesta a fost asociat cu anumite aspecte ale sănătăţii mintale precum stima de sine şi satisfacţia faţă de viaţă (efectele fiind medii). Un alt rezultat a fost că umorul de tip auto-înfrângere este asociat negativ cu sănătatea mintală, respectiv cu cât sănătatea mintală este mai bună (mai ales stima de sine) cu atât frecvenţa acestui tip de umor scade şi invers. Autorii au sugerat  că există un tip de umor care nu se află în legătură cu sănătatea mintală, nici negativ, dar nici pozitiv şi anume umorul de tip agresiv. Având în vedere natura corelaţională a meta-analizei menţionate, nu se pot concluziona relaţii de cauzalitate.

O linie recentă de cercetare este aceea de a investiga relația dintre utilizarea umorului ca factor de combatere a stigmei sociale, în diverse tulburări de sănătate mintală. Cu toate că anumite studii indică faptul că umorul este un mecanism prin care persoanele fac față injuriilor și stigmatului (i.e., Jensen, 2018), alte cercetări (i.e., Corrigan et al., 2014) indică faptul că nu există o legătură între cele două variabile. Cu atât mai mult, există studii care susțin că, atunci când umorul este folosit drept coping pentru a diminua stresul generat de stigmatizare (spre exemplu, la persoanele cu obezitate), acesta se traduce adesea prin utilizarea stilurilor de umor dezadaptative, precum auto-critica (Mazurkiewicz et al., 2021). Astfel, se relevă necesitatea implementării unor studii suplimentare, care să clarifice impactul de facto al umorului asupra gestionării stigmei sociale.

În literatura de specialitate, se consideră că umorul în general și râsul în particular, pot conduce la diminuarea tensiunii fizice, la reducerea emoțiilor negative și a tendințelor de îngrijorare, aspecte ce pot contribui la creșterea calității somnului (Zhao et al., 2020), fapt susținut de date meta-analitice recente (Zhao et al., 2019). Cu toate acestea, această analiză a avut la bază numai două studii, cu un risc incert de bias, aspect care ne determină să fim precauți în generalizarea rezultatelor. Unele studii sugerează că asupra sănătăţii mintale are un efect şi râsul în sine. Spre exemplu, Yim (2016) restrânge în studiul său câteva efecte pe care râsul le are asupra sănătăţii mintale, printre care se numără şi aspecte precum reducerea stresului, anxietăţii, promovarea stării de bine, îmbunătăţirea calităţii vieţii etc. (p. 245, tabel 2).

Există, de asemenea, studii care au investigat legătura dintre tipurile de umor și schemele cognitive dezadaptative timpurii (SCDT; precum urmează în următoarele fraze). Rezultatele studiilor au sugerat că persoanele care au folosit umorul de auto-întărire, aveau mai multe șanse să aibă SCDT din sfera Abandon/Instabilitate și Vulnerabilitate la vătămare sau la boală (Martin et al., 2012); persoanele care au folosit umorul agresiv aveau mai multe șanse să aibă SCDT legate de Abandon/Instabilitate (Janowski et al., 2014). De asemenea, Sirois şi colab. (2018) au constatat că persoanele care au folosit umorul de afiliație au fost mai puțin probabile să aibă SCDT din sfera Izolare socială/Înstrăinare. Deşi este sugerată o legătură între anumite tipuri de umor și SCDT, sunt necesare mai multe cercetări pentru a înțelege pe deplin această relație și pentru a determina dacă există o relație cauzală între cele două, întrucât datele sunt insuficiente.

Studiile au documentat şi perceperea umorului de către persoanele diagnosticate cu schizofrenie. Deşi studiile nu sunt chiar de actualitate, prin literatura de până acum s-a concluzionat că persoanelor cu schizofrenie le este greu să recunoască umorul în desene (Cohen şi colab., 1999), sunt mai lente în recunoaşterea umorului (O’Keeffe, 2004) iar preferinţele umorului au fost relativ limitate. De asemenea, Ventura (2005) a constatat că persoanele cu schizofrenie preferau desene animate cu umor evident, în comparație cu persoanele fără această psihopatologie. Studiile și rezultatele specifice pot varia, însă, în funcție de metodologia utilizată și necesită aprofundare.

Tot pe linia psihopatologiei, în cadrul unui review sistematic, Chadwick și Platt (2018) menționează că umorul reprezintă o resursă cu ajutorul căreia persoanele cu dizabilități intelectuale se pot angaja în interacțiuni sociale. Totuși, aceiași autori atrag atenția asupra faptului că umorul este benefic în măsura în care poate fi procesat de persoana cu dizabilități intelectuale: spre exemplu, înțelegerea glumelor cu tentă răutăcioasă, a sarcasmului, sau a ironiei poate fi îngreunată la nivelul anumitor forme de dizabilități (i.e., Sindromul Williams). În anumite studii (Tavakolizadeh & Ghochani, 2017), impactul umorului este legat și de starea de bine a aparținătorilor persoanelor cu dizabilități intelectuale, considerându-se că utilizarea umorului reduce lipsa de speranță și facilitează adaptarea socială în rândul aparținătorilor. Lipsa studiilor experimentale sau controlate și a meta-analizelor reprezintă, însă, o limită în acest domeniu, motiv pentru care recomandăm interpretarea acestor rezultate cu moderație.

Ce legătură există între umor şi trăsăturile de personalitate?

Umorul unei persoane poate viza mai multe aspecte, printre care: umorul ca o trăsătură de personalitate, umorul ca metoda de coping, umorul ca atitudine și umorul ca forță de caracter (Martin & Ford, 2018; Ruch & Heintz, 2016). În ceea ce privește legătura umorului cu trăsăturile de personalitate, în studiul realizat de Martin și colab. (2003) este susținută ideea că trăsăturile de personalitate se asociază cu stilurile de umor. În studiul inițial, s-au raportat asocieri între stilurile de umor și dimensiunile personalității (extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, nevrotism) cu excepția dimensiunii deschidere către experiență. 

Este importantă înțelegerea asocierii dintre cele două constructe, din mai multe motive: în primul rând, investigarea acestei relații poate contribui la îmbunătățirea înțelegerii factorilor care influențează aspecte precum bunăstarea, rezistența la stres, managementul durerii și strategiile de coping pentru pacienții care au sau nu tulburări sau simptome psihice. În al doilea rând, asocierea dintre umor și personalitate poate ajuta la îmbunătățirea intervențiilor în domeniul psihologiei care vizează aspectele negative ale vieții (Mendiburo-Seguel et al., 2015). 

Interesul pentru relația dintre umor și trăsăturile de personalitate a crescut, cele cinci dimensiuni din Big Five (John & Srivastava, 1999; John et al., 2008) find folosite adesea, pentru a evalua relația cu umorul (Heintz & Ruch, 2019; Martin & Ford, 2018; Ruch, 2008). Cele patru tipuri de umor evaluate prin HSQ, au corelat diferit cu cele cinci dimensiuni ale scalei Big Five, astfel; stilurile de umor benign (engl. Benign humor: umor de auto-întărire și afiliație) sunt asociate cu dimensiunile extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, deschidere și corelează negativ cu nevrotismul. În ceea ce privește stilurile de umor derizoriu (engl. Derisive humor; umor de auto-înfrângere și umor agresiv) a existat o asociere  cu nevrotismul și s-a observat o lipsă a asocierii cu agreabilitatea și conștiinciozitatea (Mendiburo-Seguel et al., 2015; Plessen et. al., 2020).

Ce rol are umorul în îmbătrânire?

În literatură se vorbeşte şi despre relaţia dintre îmbătrânire şi umor. Conform lui Greengross (2013), studiile de până acum nu răspund la toate întrebările pe care ni le-am putea pune cu privire la umor în relație cu îmbătrânirea. Totuşi, acelaşi autor (Greengross, 2013) explică în review următoarele: 

1) Diferenţiem între capacitatea de a „produce” umor, de a înţelege umorul produs de alții – autorul sugerează că atunci când persoanele în vârstă au prezentat deficienţe cognitive, au existat şi dificultăţi în a genera glume, dar înţelegerea glumelor sau umorului a fost mai puţin afectată; 

2) De la o anumită vârstă (aproximativ 60 de ani), emoţiile puternice în experimentarea umorului (precum bucuria) se resimt mai puţin (deși este sugerat și că în comparație cu persoanele tineri, vârstnicii apreciază mai mult umorul); acest lucru poate fi explicat de faptul că pe măsură ce înaintăm în vârstă înţelegerea glumelor necesită un efort cognitiv mai mare. Totuşi, exteriorizarea e mai mică în cazul persoanelor în vârstă, în sensul că după vârsta de 60 de ani frecvenţa râsului este mai mică; 3) Cu privire la gradul de dificultate a glumelor: este de preferat umorul pentru care este necesar un nivel mediul de înţelegere („glumele cu un nivel intermediar de dificultate sunt considerate cele mai amuzante, pe când cele prea uşor sau prea greu de înţeles sunt considerate mai puţin amuzante”, p. 450); 

4) O menţiune importantă este că totuşi e dificil să concluzionăm o relaţie de cauzalitate cu privire la subiectul aprecierii glumelor (specific cu privire la ultimele două idei); chiar și autorul îndeamnă cititorii să interpreteze cu precauţie întrucât studiile pe această temă se bazează fie pe proceduri statistice precum corelaţia, fie sunt studii supuse efectului de cohortă; 

5) Un alt rezultat interesant a fost acela că persoanele în vârstă (faţă de persoanele mai tinere) au arătat mai puţin umor referitor la afilierea socială.

Într-un alt studiu (Lurie & Monahan, 2015) se menţionează câteva roluri pe care umorul le-ar putea avea (deși nu e o idee care se poate generaliza) pentru persoanele în vârstă. Cu toate acestea, mai este nevoie de studii, aceasta putând fi o direcţie de noi cercetări. Astfel, printre rolurile menţionate de autori se numără: umorul ca mod în care poate fi gestionată anxietatea faţă de moarte, anxietatea în general, pierderile (cu privire la cogniţie, mobilitate, independenţă etc.). 

În încheiere

Conform studiilor de specialitate, există, o relație între simțul umorului și sănătatea mintală. Mai exact, umorul este asociat cu o mai bună gestionare a stresului, cu niveluri mai ridicate de bunăstare psihologică și poate chiar avea un rol în procesul psihofiziologic de îmbătrânire (a se vedea citările din secţiunile anterioare). În plus, anumite tipuri de umor au fost corelate cu scheme cognitive dezadaptative timpurii specifice (idem). Totuşi, atunci când luăm în considerare studiile, trebuie să avem în vedere şi alte aspecte precum bias-ul de publicare (Schneider et al., 2018) sau riscurile de eroare, întrucât acestea pot distorsiona rezultatele. În general, sunt necesare mai multe cercetări pentru a înțelege mai bine relația complexă dintre umor și sănătatea mintală. Ca notă a autorilor, subliniem că deși umorul poate fi un adjuvant util pentru unele forme de intervenţii sau un mijloc de promovare a rezilienței și a bunăstării, nu este un substitut pentru tratamentul profesional al psihopatologiilor.

 

Bibliografie

Chadwick, D. D., & Platt, T. (2018). Investigating humor in social interaction in people with intellectual disabilities: A systematic review of the literature. Frontiers in Psychology, 9, 1745.

Cohen, A. S., Nienow, T. M., Dinzeo, T. J., & Docherty, N. M. (1999). Perception of humor in schizophrenia. Schizophrenia Research, 37(1), 41-48. doi: 10.1016/S0920-9964(98)00127-9

Corrigan, P. W., Powell, K. J., Fokuo, J. K., & Kosyluk, K. A. (2014). Does humor influence the stigma of mental illnesses?. The Journal of nervous and mental disease, 202(5), 397-401.

Gonot-Schoupinsky, F. N., Garip, G., & Sheffield, D. (2020). Laughter and humour for personal development: A systematic scoping review of the evidence. European Journal of Integrative Medicine, 37, 101144.

Greengross, G. (2013). Humor and Aging—A Mini-Review. Gerontology, 59(5), 448–453. https://doi.org/10.1159/000351005

Heintz, S., Ruch, W., Aykan, S., Brdar, I., Brzozowska, D., CarreteroDios, H., et al. (2019). Benevolent and corrective humor, life satisfaction, and broad humor dimensions: Extending the nomological network of the BenCor across 25 countries. Journal of Happiness Studies, 21, 1–20. https://doi.org/10.1007/s10902-019-00185-9.

Janowski, K., Bridgeman, B., & Brown, J. (2014). Humor style and cognitive schemas: The moderating role of personality. Journal of Social and Clinical Psychology, 33(8), 741-761. https://doi.org/10.1521/jscp.2014.33.8.741

John, O. P., & Srivastava, S. (1999). The big five trait taxonomy: History, measurement, and theoretical perspectives. In L. A. Pervin & O. P. John (Eds.), Handbook of personality: Theory and research (pp. 102–138). New York, NY: Guilford Press.

John, O. P., Naumann, L. P., & Soto, C. J. (2008). Paradigm shift to the integrative big five trait taxonomy: History, measurement, and conceptual issues. In O. P. John, R. W. Robins, & L. A. Pervin (Eds.), Handbook of personality: Theory and research (pp. 114–158). New York, NY: The Guilford Press.

Lurie, A., & Monahan, K. (2015). Humor, Aging, and Life Review: Survival Through the Use of Humor. Social Work in Mental Health, 13(1), 82–91. https://doi.org/10.1080/15332985.2014.884519

Martin, R., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J. & Weir, K. (2003). Individual differences in uses of humor and their relation to psychological well-being: Development of the Humor Styles Questionnaire. Journal of Research in Personality, 37, 48–75. 

Martin, R. A., & Ford, T. (2018). The psychology of humor: An integrative approach. New York, NY: Academic press.

Martin, P. R., Kuiper, N. A., Olinger, L. J., & Dance, K. A. (2012). Humor, coping with stress, self-concept, and psychological well-being. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 43(1), 35-42. https://doi.org/10.1016/j.jbtep.2011.02.002

Mazurkiewicz, N., Lipowski, M., Krefta, J., & Lipowska, M. (2021). “Better If They Laugh with Me than at Me”: The Role of Humor in Coping with Obesity-Related Stigma in Women. International Journal of Environmental Research and Public Health, 18(15), 7974.

Mendiburo‐Seguel, A., Páez, D., & Martínez‐Sánchez, F. (2015). Humor styles and personality: A meta‐analysis of the relation between humor styles and the Big Five personality traits. Scandinavian journal of psychology, 56(3), 335-340.

Miller, E., Bergmeier, H. J., Blewitt, C., O’Connor, A., & Skouteris, H. (2021). A systematic review of humour‐based strategies for addressing public health priorities. Australian and New Zealand Journal of Public Health, 45(6), 568-577.

Monti, K., Shrier, I., Kelsall, D., & Diesfeldt, H. (2013). Incorporating humor into psychotherapy and counseling: The use of cartoons. Journal of Creativity in Mental Health, 8(2), 187-198. doi: 10.1080/15401383.2013.783839

Penn, D. L., Sanna, L. J., & Roberts, D. L. (2008). Social cognition in schizophrenia: An overview. Schizophrenia Bulletin, 34(3), 408-411. doi: 10.1093/schbul/sbn014

Peterson, C. & Park, N. (2009). Classifying and measuring strengths of character. In S. J. Lopez & C. R. Snyder (Eds.), Oxford handbook of positive psychology (2nd edn) (pp. 25–33). New York: Oxford University Press.

Plessen, C. Y., Franken, F. R., Ster, C., Schmid, R. R., Wolfmayr, C., Mayer, A. M., … & Maierwieser, R. J. (2020). Humor styles and personality: A systematic review and meta-analysis on the relations between humor styles and the Big Five personality traits. Personality and Individual Differences, 154, 109676.

Ruch, W. (2008). Psychology of humor. In V. Raskin (Ed.), The primer of humor research (pp. 17–100). Berlin: Mouton de Gruyter.

Ruch, W., & Heintz, S. (2016). The virtue gap in humor: Exploring benevolent and corrective humor. Translational Issues in Psychological Science, 2(1), 35–45. https://doi.org/10.1037/ tps0000063.

Sarink, F. S., & García-Montes, J. M. (2023). Humor interventions in psychotherapy and their effect on levels of depression and anxiety in adult clients, a systematic review. Frontiers in Psychiatry, 13, 2937.

Schneider, M., Voracek, M., & Tran, U. S. (2018). “A joke a day keeps the doctor away?” Meta‐analytical evidence of differential associations of habitual humor styles with mental health. Scandinavian Journal of Psychology, 59(3), 289-300.

Tavakolizadeh, J., & Ghochani, N. J. (2018). Effect of humour on reduction of hopelessness and increase of social adjustment in mothers of children with intellectual disability. Middle East Journal of Family Medicine, 7(10), 79.

Sirois, F. M., Kitner, R., & Hirsch, J. K. (2018). Self-compassion, affect, and health-promoting behaviors. Journal of Clinical Psychology, 74(12), 1872-1885. https://doi.org/10.1002/jclp.22633

Ventura, J., Hellemann, G. S., Thames, A. D., Koellner, V., & Nuechterlein, K. H. (2005). Does categorical perception of speech reflect phonological processing impairment in schizophrenia? Schizophrenia Research, 74(2-3), 189-202. doi: 10.1016/j.schres.2004.07.017

Walter, N., Cody, M. J., Xu, L. Z., & Murphy, S. T. (2018). A priest, a rabbi, and a minister walk into a bar: A meta-analysis of humor effects on persuasion. Human Communication Research, 44(4), 343-373.

Westerman, R., Spies, K., Stahl, G. & Hesse, F. (1996). Relative effectiveness and validity of mood induction procedures. European Journal of Social Psychology, 26, 557–80

Weinberger, M. G., & Gulas, C. S. (2019). The emergence of a half-century of research on humour in advertising: what have we learned? What do we still need to learn?. International Journal of Advertising, 38(7), 911-956.

Yim, J. (2016). Therapeutic Benefits of Laughter in Mental Health: A Theoretical Review. The Tohoku Journal of Experimental Medicine, 239(3), 243–249. https://doi.org/10.1620/tjem.239.243

Zhao, J., Yin, H., Zhang, G., Li, G., Shang, B., Wang, C., & Chen, L. (2019). A meta‐analysis of randomized controlled trials of laughter and humour interventions on depression, anxiety and sleep quality in adults. Journal of Advanced Nursing, 75(11), 2435-2448.

Zhao, J., Yin, H., Wang, X., Zhang, G., Jia, Y., Shang, B., … & Chen, L. (2020). Effect of humour intervention programme on depression, anxiety, subjective well‐being, cognitive function and sleep quality in Chinese nursing home residents. Journal of advanced nursing, 76(10), 2709-2718.