Tipuri de psihoterapie. Interviu cu Aurora Szentágotai-Tătar

Aurora Szentágotai-Tătar este profesor la Departamentul de Psihologie Clinică și Psihoterapie de la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este supervizor în psihologie clinică și psihoterapie cognitiv-comportamentală, acreditat de Colegiul Psihologilor din România și Institutul Albert Ellis, SUA și vicepreședintele Asociației de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale din România. Are o experiență clinică de peste 15 ani, care se îmbină cu activitatea de predare și de cercetare. Interesele ei de cercetare vizează intervențiile psihologice validate științific, relația dintre reglare emoțională și psihopatologie, alături de factorii care contribuie la starea de bine și o viață înfloritoare. 

Bună ziua! Ne bucurăm să vă avem alături de noi în această ediție a Newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR)! Luna aceasta abordăm tipurile de psihoterapie utilizate în sănătatea mintală. Ne-am gândit să vă contactăm, deoarece cunoaștem interesul dvs. pentru acest domeniu. Să definim întâi termenii. Ce califică o intervenție drept una psihosocială sau psihoterapeutică?

Vă mulțumesc pentru invitația de a contribui la această ediție!

Nu e ușor să dai o definiție unanim acceptată a psihoterapiei, aceasta fiind conceptualizată în moduri diferite, în funcție de orientarea teoretică a celui care o practică. Asociația Psihologilor Americani (APA) definește psihoterapia ca „set de practici variate, care au ca scop ameliorarea simptomelor și schimbarea personalității, reducerea probabilității episoadelor simptomatice viitoare, creșterea calității vieții, promovarea funcționării optime la muncă/școală și în relații, creșterea probabilității de a face alegeri de viață sănătoase și de a oferi alte beneficii generate de colaborarea dintre client/pacient și terapeut” (APA, 2013). Mai menționez o definiție, citată în numeroase manuale, și anume: „psihoterapia este aplicarea informată și intenționată a unor metode clinice și moduri de raportare interpersonală, derivate din principii psihologice, cu scopul de a asista indivizii să își schimbe comportamentele, cognițiile, emoțiile sau alte caracteristici personale, într-o direcție pe care participanții la acest proces o consideră dezirabilă” (Norcross, 1990). Intervențiile psihoterapeutice pot fi oferite unui individ (psihoterapie individuală), unui cuplu sau unei familii (psihoterapie de cuplu sau familie) sau în grup (psihoterapie de grup).   

Pare, cel puțin în bula mea, că este în creștere interesul pentru a merge la terapie. Chiar sunt glume pe TikTok despre dating-ul în 2022, gen „Și, te duci la terapie sau încă nu ți-ai rezolvat problemele și se vor revărsa în relația de cuplu?”. Cum ne dăm însă seama dacă terapia la care mergem este utilă sau eficientă? 

Așa mi se pare și mie. Pe fondul discuțiilor tot mai frecvente din spațiul public și al campaniilor de educare privind problemele de sănătate mintală, numărul celor care apelează la psihoterapie a crescut în ultimii ani. Acest lucru s-a întâmplat în paralel cu creșterea influenței curentului evidence-based în domeniul clinic, care pune accent pe evaluarea și demonstrarea eficienței intervențiilor psihoterapeutice. Așadar, o modalitate simplă de a afla dacă o terapie este eficientă pentru o anumită problemă sau tulburare este de a consulta resursele online care sintetizează rezultatele studiilor clinice. De exemplu, Divizia de Psihologie Clinică a APA are o pagină web (https://div12.org/psychological-treatments/), care se adresează atât publicului larg, cât și profesioniștilor, și care oferă informații clare și la zi privind psihoterapiile validate științific. Cei interesați găsesc aici atât informații privind susținerea științifică a unei forme de psihoterapie (de exemplu, psihoterapia cognitiv-comportamentală), cât și date privind intervențiile cele mai eficiente pentru tulburări specifice (de exemplu, tulburarea depresivă majoră). 

Care sunt principalele abordări psihoterapeutice din România și care sunt diferențele principale între acestea?

Numeroasele tipuri de psihoterapie existente pot fi grupate în câteva modele sau orientări majore: dinamic-psihanalitică, umanist-existențială și experiențială, cognitiv-comportamentală, sistemică și integrativă. Toate aceste orientări sunt reprezentate în România, atât în termeni de formare, cât și de practică. Diferențele dintre ele sunt date de teoriile pe care le promovează, adică de perspectiva asupra comportamentului și emoțiilor, asupra cauzelor psihopatologiei și asupra strategiilor prin care problemele psihologice pot fi ameliorate. Fără o teorie care să îl ghideze, clinicianul ar fi la cheremul impresiilor de moment în fiecare ședință. Teoria ghidează evaluarea, alegerea strategiilor terapeutice și ne ajută să prezicem răspunsurile clientului și durata intervenției. Factorii specifici diferitelor orientări terapeutice (spre deosebire de factorii comuni, cum este relația terapeutică) sunt expresia acestor teorii. De exemplu, un psihoterapeut de orientare dinamic-psihanalitică se va focaliza asupra proceselor inconștiente, ca mecanisme ale psihopatologiei, în timp ce un psihoterapeut cognitiv-comportamental se va concentra asupra cognițiilor disfuncționale, considerate mediatori între evenimentele de viață și problemele emoționale și comportamentale. 

Paradigmele psihoterapeutice majore diferă și în privința importanței pe care o acordă cercetărilor care le testează eficiența. Din acest punct de vedere, abordarea cognitiv-comportamentală este considerată standardul de aur al domeniului, eficiența sa fiind testată și dovedită în sute de studii clinice controlate.

Sunt abordări psihoterapeutice susținute de dovezi și recomandate la nivel internațional pe care v-ați dori să le avem oficial și în România, dar încă nu există?

Abordările psihoterapeutice susținute empiric sunt bine reprezentate în România. E important ca ele să fie promovate, atât în rândul potențialilor clienți, cât și în rândul celor care doresc să facă formare în psihoterapie. De asemenea, ele ar trebui să fie în centrul atenției celor care elaborează politicile publice în domeniul sănătății mintale.  

Deși există mai multe tipuri de psihoterapie, ce fel de comportamente sau practici ar trece dincolo de aceste diferențe și deja ar fi cazuri de malpraxis sau de lipsă de deontologie? Practic, cum ne putem da seama dacă un psihoterapeut doar are o altă abordare vs. e momentul să plecăm (eventual și să îl reclamăm) și să căutăm un alt terapeut?

Relația terapeutică presupune interacțiunea dintre un client care are, adesea, probleme emoționale și comportamentale complicate și un terapeut supus erorii, ca orice om. În acest context, ghidurile etice devin foarte importante, iar familiarizarea cu ele este parte integrantă a procesului de formare în psihoterapie. Punerea binelui, autonomiei și intereselor clientului pe primul loc, oferirea doar a serviciilor pentru care terapeutul are formare, informarea corectă a clientului în legătură cu terapia și datele care o susțin, obținerea consimțământului informat, menținerea confidențialității, neimplicarea în relații sexuale cu clientul și evitarea relațiilor duale se numără printre regulile pe care terapeutul trebuie să le respecte. Rezultatul încălcării acestora poate fi că persoana nu face progresele pe care le-ar putea face cu un alt terapeut sau, mai mult, că are de suferit de pe urma intervenției. În consecință, aceasta poate fi considerată nedeontologică sau malpraxis. 

Dacă cineva merge la un psihoterapeut cu care are o relație profesională bună, dar abordarea sa nu se numără printre psihoterapiile recomandate de ghidurile internaționale, cum ar trebui să procedeze acel client?

Dacă prin „relație profesională bună” înțelegem relație terapeutică bună, aceasta este importantă. Este unul dintre cel mai bine studiați factorii comuni, adică cei despre care se crede că contribuie la succesul terapiei indiferent de paradigmă. Metaanalizele arată o corelație nu foarte mare, dar stabilă între calitatea relației și efectele terapiei. Așadar, relația terapeutică este importantă, însă nu și suficientă; contează pachetul de intervenție pe care îl primește clientul. De exemplu, anumite categorii de clienți nu răspund la unele intervenții psihoterapeutice, dar răspund la altele. Apoi, datele privind efectele intervențiilor oferite cu ajutorul tehnologiei arată că pot să apară ameliorări ale simptomelor chiar și în condițiile în care interacțiunea cu terapeutul este minimă. 

Faptul că o formă de psihoterapie este recomandată în ghidurile internaționale înseamnă că ea a fost evaluată în studii clinice și că pachetul de intervenție pe care îl oferă (adică tehnicile utilizate) este eficient pentru a ameliora o anumită tulburare. O terapie care nu e inclusă în ghidurile internaționale fie nu a fost suficient studiată, fie a fost studiată, iar datele arată că nu funcționează. Prin urmare, decizia cea mai bună pe care o pot lua potențialii clienți este de a apela la un tratament care s-a dovedit eficient pentru problema de care suferă. Mai ales că unele studii sugerează că o relația terapeutică bună ar fi, de fapt, un produs al eficienței intervenției, nu o cauză a acesteia. 

Indiferent de tipul de psihoterapie, cam la ce ar trebui oamenii să se aștepte de la ședințele de psihoterapie? Există diverse mituri și prejudecăți, precum ideea că la psiholog mergi și stai de vorba doar sau că trebuie să vorbești predominant despre copilărie, indiferent de obiectivul tău personal.

În mod tipic, psihoterapia include o etapă de evaluare, urmată de conceptualizare (adică de oferirea unei explicații privind factorii care au generat și mențin problemele), elaborarea unui plan de tratament și intervenția propriu-zisă. Ședințele de terapie se desfășoară și ele, de regulă, după un anumit tipar. De exemplu, în psihoterapia cognitiv-comportamentală acestea includ: evaluarea stării emoționale a clientului; trecerea succintă în revistă a evenimentelor relevante de la ultima întâlnire; discutarea sarcinilor pe care le-a avut de făcut clientul între ședințe (tema); stabilirea agendei pentru ședința curentă și lucrul pe agendă; stabilirea temei pentru ședința următoare; feedback privind ședința.

În ceea ce privește miturile legate de psihoterapie, acestea sunt multe și ar fi prea complicat să le discutăm pe toate aici, așa că mă voi limita la câteva aspecte. În cazul intervențiilor psihoterapeutice susținute empiric, datele arată că:

• majoritatea celor care apelează la psihoterapie beneficiază de aceasta și devin mai eficienți nu doar în a-și gestiona simptomele, ci și în a rezolva problemele cu care se confruntă în viața de zi cu zi;
• în cele mai multe cazuri, efectele pozitive ale psihoterapiei apar relativ repede;
• atunci când ne confruntăm cu probleme psihologice, ajutorul pe care îl oferă un profesionist aduce un plus semnificativ în comparație cu susținerea prietenilor și familiei, oricât de importantă ar fi aceasta. Psihoterapeutul a învățat să recunoască, să evalueze și să înțeleagă mecanismele care stau în spatele emoțiilor și comportamentelor problematice și să utilizeze strategii de reducere a acestora, care și-au dovedit eficiența;
• psihoterapia presupune colaborarea dintre terapeut și client, în vederea atingerii scopurilor clientului, în acord cu valorile lui.  

Mulțumim pentru interviu! Unde vă pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să vă contacteze?

auraszentagotai@psychology.ro