Îngrijorarea privind tulburările neurocognitive este un fenomen psihologic care poate apărea la persoanele cu experiență personală de viață a unor membrii de familie cu demență, astfel încât expunerea poate crește îngrijorarea oamenilor că ar putea dezvolta ei înșiși demență. (Kessler și colab., 2012).
Conceptul de „îngrijorare legată de demență” a fost introdus pentru prima dată cu constructul de „demență anticipatorie” de către Cutler și Hodgson (1996) pentru a descrie teama de schimbări cognitive care pot fi un marker pentru debutul bolii Alzheimer. Unii cercetători susțin utilizarea preocupării cognitive subiective ca instrument de screening pentru a detecta semnele precoce ale demenței (Amariglio, 2013).
De fapt, criteriile de diagnostic pentru tulburarea cognitivă ușoară (MCI) – o etapă de tranziție între modificările cognitive normale legate de vârstă și cele asociate cu demența – includ drept criteriu preocupările subiective de memorie (McKhann et al., 2011; Petersen, 2004). Preocupările subiective de memorie sunt de obicei raportate de adulții în vârstă, prevalența unor astfel de rapoarte tinzând să crească odată cu vârsta. Un studiu pe populație al adulților în vârstă din Spania a constatat că ratele au crescut de la 24%, la cei cu vârsta cuprinsă între 65 și 69 de ani, la 57%, la cei cu vârsta de 90 de ani și mai mult (Montejo et al., 2011).
Cu toate acestea, cercetările emergente sugerează că validitatea și fiabilitatea preocupării subiective a memoriei ca indicator clinic al deteriorării cognitive sunt îndoielnice. Studiile au descoperit că preocuparea auto-raportată cu privire la abilitățile de memorie sau declinul memoriei nu este puternic legată de performanța obiectivă a memoriei sau de dezvoltarea demenței în rândul adulților în vârstă (Crumley și colab., 2014). În plus, printre indivizii diagnosticați cu MCI la evaluările de screening, o proporție semnificativă dintre cei care raportează preocupări subiective de memorie realizează, în limite normale, teste neuropsihologice mai cuprinzătoare.
Astfel, preocupările subiective legate de memorie ar putea să nu fie reprezentative cu exactitate pentru declinul real al memoriei în unele cazuri, iar încrederea în preocupările subiective de memorie sau testarea mai puțin cuprinzătoare în evaluarea demenței poate duce la erori de diagnostic fals pozitive (Crumley și colab., 2014).
Având în vedere interesul privind acuratețea preocupărilor cognitive auto-raportate și erorile de diagnostic fals pozitive, este necesară examinarea factorilor care ar putea influența raportarea simptomelor. Evaluările clinice pot duce la diagnosticare greșită și la potențiale efecte iatrogenice fără o evaluare amănunțită a factorilor psihosociali care pot influența raportarea simptomelor.
O înțelegere îmbunătățită a efectelor factorilor psihosociali asupra simptomelor cognitive subiective poate, de asemenea, să susțină intervențiile timpurii, pentru a ajuta la reducerea grijilor dezadaptative sau a suferinței psihologice legate de preocupările legate de demență.
Expunerea personală la demență presupune: a avea un membru al familiei cu demență, a oferi îngrijire pentru cineva cu demență și/sau a fi prieteni sau cunoștințe cu cineva cu demență. Având în vedere că profilul neuropsihologic al tulburării neurocognitive implică un declin substanțial al memoriei, persoanele cu o expunere personală mai mare la aceasta, care observă aceste scăderi în timp la alții, pot dezvolta o sensibilitate mai mare la semnele potențiale ale modificării memoriei în ei înșiși, pe care le pot interpreta ca deficite (Cutler și Bragaru, 2015). O astfel de vigilență față de semnele și simptomele tulburării neurocognitive, dacă este exactă, poate fi benefică pentru depistarea precoce. Cu toate acestea, dacă o rudă apropiată are un diagnostic de demență, un individ poate atribui semnificații diferite propriilor probleme de memorie cotidiene, ceea ce poate afecta în cele din urmă raportarea simptomelor în mediile clinice (Kinzer & Suhr, 2016). De exemplu, Hodgson et al. (1997) au descoperit că persoanele cu un părinte cu boala Alzheimer au mai multe șanse de a se angaja într-un comportament de „căutare a simptomelor”, cum ar fi verificarea în mod repetat a semnelor bolii și interpretarea problemelor de memorie ca semne clinice de demență, în comparație cu cei fără factori heredocolaterali (care se referă la prezența unor afecțiuni la membrii familiei). Mai recent, Vlachos et al. (2019) au descoperit că adulții în vârstă înrudiți genetic cu cineva cu demență au raportat o scădere subiectivă a memoriei de mai mult de 1,7 ori față de grupul de control. Prin urmare, moștenirea genetică și/sau experiența familială cu cineva diagnosticat cu demență par a fi factori importanți care pot influența auto-raportarea „îngrijorărilor” legate de memorie.
Prin urmare, îngrijorarea legată de demență constituie atât cogniții, cât și răspunsuri emoționale la amenințarea percepută a dezvoltării demenței (Kessler et al., 2012). Această conceptualizare a îngrijorării legate de demență este în concordanță cu modelele existente de anxietate pentru sănătate, care presupun că experiența personală cu o boală poate duce la o atenție selectivă față de simptome și, prin urmare, la o anxietate sporită pentru sănătate (Warwick & Salkovskis, 1990). Recent, un studiu efectuat pe adulți germani cu vârsta de +40 de ani a găsit asocieri între îngrijorarea legată de demență și stresul psihologic crescut, anxietatea legată de înaintarea în vârstă și percepția crescută a declinului memoriei (Bowen et al., 2019). Persoanele preocupate de dezvoltarea demenței pot deveni din ce în ce mai concentrate pe prezența semnelor și simptomelor de declin cognitiv subiectiv, chiar și în absența deteriorării cognitive obiective.
În concordanță cu modelele de anxietate pentru sănătate, nivelul de expunere la demență poate avea efecte substanțiale asupra raportării îngrijorării legate de demență (Cutler, 2015). Cercetările anterioare sugerează că până la 49% dintre adulți sunt îngrijorați de dezvoltarea problemelor de memorie și eventuala demență în SUA, iar această îngrijorare poate fi mai mare pentru persoanele cu o relație genetică cu cineva cu demență (Cutler, 2015). Mai recent, Kinzer și Suhr (2016) au descoperit că adulții în vârstă cu expunere genetică la demență (adică, având o rudă de gradul I sau II cu demență) au raportat niveluri mai mari de îngrijorare față de demență decât cei cu expunere negenetică la demență (adică orice altă expunere personală la cineva cu demență, inclusiv îngrijirea unei rude non-biologice) și cei fără expunere la demență. În mod similar, Barrado-Martin și colab. (2020) au găsit asocieri transversale între istoricul familial raportat de demență și îngrijorarea mai mare privind demența și riscul perceput mai mare de a dezvolta eventual demență. Astfel, experiența personală (în special o relație genetică cu cineva cu demență) este asociată cu niveluri relativ mai ridicate de îngrijorare privind demența.
Descoperirile acestor studii sugerează că percepția subiectivă a unui individ asupra simptomelor cognitive legate de demență poate reflecta suferința afectivă, ceea ce poate duce la raportarea excesivă a problemelor cognitive.
Clinicienii se confruntă frecvent cu pacienți mai în vârstă care raportează preocupări subiective de memorie, chiar și în absența unei tulburări reale de memorie. Factorii psihosociali asociați cu demența, cum ar fi îngrijorarea legată de demență și expunerea personală la boală, pot influența percepția subiectivă a pacientului asupra abilităților cognitive.
Personalitatea ar putea apoi modifica experiența de a avea o rudă cu demență în moduri importante. Indivizii care sunt deja predispuși la preocupări cu privire la sănătatea lor (adică indivizii cu un nivel mai ridicat de nevrotism) pot avea aceste preocupări exacerbate de descoperirea că o rudă apropiată are demență și de implicațiile percepute pentru propria susceptibilitate la acest rezultat. Prin urmare, ne-am aștepta ca, dacă o rudă apropiată prezintă o performanță mai slabă a memoriei, atunci indivizii cu nevrotism mai ridicat ar raporta impacturi mai mari în comparație cu indivizii cu nevrotism mai scăzut. Modalitățile în care extraversia și conștiinciozitatea ar putea modifica efectul de a avea o expunere personală la o persoană cu tulburare neurocognitivă sunt mai puțin clare. Studiile longitudinale anterioare demonstrează asocieri inverse între conștiinciozitate și extraversie cu problemele de îngrijorare legate de demență (Koller et. al, 2019), dar efectul lor protector în contextul demenței familiale este necunoscut. Când se află că o rudă apropiată are demență, astfel de trăsături de personalitate ar putea împinge adulții în vârstă să utilizeze răspunsuri adaptative (de exemplu, planificarea și sprijinul social) (Carver et. al, 2010), care reduc anxietatea cauzată de demență prin informații dobândite despre factorii care contribuie la stilul de viață și motivația de a se angaja în comportamente preventive. Cu toate acestea, persoanele conștiincioase își prețuiesc foarte mult abilitățile analitice și ar putea răspunde într-un mod mai negativ cu privire la potențiala degradare și pot fi mai sensibile la pierderile de memorie (Kim et. al, 2015).
Studii viitoare care examinează impactul expunerii și îngrijorările legate de demență a adulților în vârstă ar trebui să țină seama de expunerea acestora la rudele cu demență, factorii psihosociali și personalitate, deoarece acești factori individuali influențează raportările de probleme în absența deficitelor cognitive obiective.
- Amariglio, R. Subjective cognitive concerns as an early indicator of Alzheimer’s disease pathology, July 2013, Alzheimer’s & dementia: the journal of the Alzheimer’s Association 9(4):P824-P825 ,doi: 10.1016/j.jalz.2013.04.454
- Barrado-Martín Y, Heward M, Polman R, Nyman SR. People living with dementia and their family carers’ adherence to home-based Tai Chi practice. Dementia (London). 2021 Jul;20(5):1586-1603. doi: 10.1177/1471301220957758. Epub 2020 Sep 12. PMID: 32924589; PMCID: PMC8216316
- Bowen CE, Kessler EM, Segler J. Dementia worry in middle-aged and older adults in Germany: sociodemographic, health-related and psychological correlates. Eur J Ageing. 2018 Feb 28;16(1):39-52. doi: 10.1007/s10433-018-0462-7. PMID: 30886559; PMCID: PMC6397106.
- Carver, CS, Connor-Smith, J. Personality and coping. Annu Rev Psychol. 2010;61(1):679–704. doi:10.1146/annurev.psych.093008.100352.
- Crumley J, Stetler, C. Examining the Relationship Between Subjective and Objective Memory Performance in Older Adults: A Meta-Analysis, June 2014, Psychology and Aging 29(2):250-263 doi: 10.1037/a0035908
- Cutler SJ, Hodgson LG. Anticipatory dementia: a link between memory appraisals and concerns about developing Alzheimer’s disease. Gerontologist. 1996 Oct;36(5):657-64. doi: 10.1093/geront/36.5.657. PMID: 8942109.
- Hodgson, L,G, Stephen J. Cutler. Anticipatory dementia and well-being, March 1, 1997. https://doi.org/10.1177/153331759701200203
- Kessler, M, Bowen, C, Baer, M. Dementia worry: a psychological examination of an unexplored phenomenon, 2012, European Journal of Ageing volume 9, pages 275–284
- Kim, S, Sargent-Cox, KA, Anstey, KJ. A qualitative study of older and middle-aged adults’ perception and attitudes towards dementia and dementia risk reduction. J Adv Nurs. 2015;71(7):1694–1703. doi:10.1111/jan.12641.
- Kinzer, A, Suhr, JA. Dementia worry and its relationship to dementia exposure, psychological factors, and subjective memory concerns. Appl Neuropsychol Adult. 2016;23(3):196–204. doi:10.1080/23279095.2015.1030669. Google Scholar | Crossref | Medline
- Koller, OM, Hill, NL, Mogle, J, Bhang, I. Relationships between subjective cognitive impairment and personality traits: a systematic review. J Gerontol Nurs. 2019;45(2):27–34. doi:10.3928/00989134-20190111-04.
- Montejo P, Montenegro M, Fernández MA, Maestú F. Memory complaints in the elderly: quality of life and daily living activities. A population based study. Arch Gerontol Geriatr. 2012 Mar-Apr;54(2):298-304. doi: 10.1016/j.archger.2011.05.021. Epub 2011 Jul 20. PMID: 21764152.
- McKhann, G. M., Knopman, D. S., Chertkow, H., Hyman, B. T., Jack, C. R., Kawas, C. H., Phelps, C. H. (2011). The diagnosis of dementia due to Alzheimer’s disease: Recommendations from the National Institute on Aging – Alzheimer’s Association workgroups on diagnostic guidelines for Alzheimer’s disease. Alzheimer’s & Dementia, 7, 263-269. doi: 10.1016/j.jalz.2011.03.005
- Petersen RC. Mild cognitive impairment as a diagnostic entity. J Intern Med. 2004 Sep;256(3):183-94. doi: 10.1111/j.1365-2796.2004.01388.x. PMID: 15324362.
- Cutler, SJ . Worries about getting Alzheimer’s: who’s concerned? Am J Alzheimers Dis Demen. 2015;30(6):591–598. doi:10.1177/1533317514568889. Google Scholar | SAGE Journals | ISI
- Cutler, SJ, Brăgaru, C. Long-term and short-term predictors of worries about getting Alzheimer’s disease. Eur J Ageing. 2015;12(4):341–351. doi:10.1007/s10433-015-0350-3. Google Scholar | Crossref | Medline
- Vlachos GS, Scarmeas N. Dietary interventions in mild cognitive impairment and dementia. Dialogues Clin Neurosci. 2019 Mar;21(1):69-82. doi: 10.31887/DCNS.2019.21.1/nscarmeas. PMID: 31607782; PMCID: PMC6780358.
- Warwick HM, Salkovskis PM. Hypochondriasis. Behav Res Ther. 1990;28(2):105-17. doi: 10.1016/0005-7967(90)90023-c. PMID: 2183757.
Autor: CĂTĂLINA BUZDUGAN, Doctorand, Institutul de Filosofie și Psihologie Constantin R. Motru, Academia Română
