Tema captivității și a dorinței de a evada din „sine”, măcar pentru o clipă, vă este probabil cunoscută dacă lucrați în mediul clinic, dacă o persoană apropiată trăiește perioade pline de suferință psihică sau dacă chiar dumneavoastră ați trecut sau treceți prin astfel de momente.
Ipoteza schemelor negative în depresie (Bradley și Mathews, 1983) sugerează prezența distorsiunilor înspre negativ atât la nivel atențional cât și mnezic, însă doar atunci când ținta atenției sau a memoriei este propria persoană. Moritz și Roberts (2017) adaugă un nou nivel acestor distorsiunilor( i.e. cel interpersonal), arătând cum persoanele diagnosticate cu depresie nu doar se văd într-o lumină mai negativă ci și consideră că ceilalți îi văd astfel. Persoanele diagnosticate cu tulburare de stres post-traumatic adesea trec prin procese de vătămare morală (moral injury) și de auto-stigmatizare, interiorizând stereotipurile negative ale comunităților în care trăiesc până la punctul în care ajung să se urască (Bonfils și colab. 2018).
Cu o astfel de perspectivă, ce oportunități pot fi reperate? Și chiar dacă se ivește o oportunitate, are vreun sens ca persoana să încerce să o valorifice, știind că oricum nu este suficient de capabilă și deci doar va eșua lamentabil?
Persoanele diagnosticate cu tulburări rezistente la tratament adesea povestesc despre cum, după ce au epuizat opțiunile disponibile pare să rămână o singură soluție: ieșirea din sine, abandonarea a tot ceea ce ești (Watts et al., 2017). Reîntorcându-ne la tema captivității și dorința de a evada din „sine”, putem doar să ne imaginăm prin ce trec aceste persoane. Însă, parafrazându-l Frankl (1959), poate că nu este necesar ca edificiul captivității lor să dispară pentru ca libertatea să poată fi recăpătată.
Între anii 2017 și 2019, Agenția Americană pentru Medicamente și Alimentație (FDA) a oferit trei denominații de break-through treatment pentru terapia asistată psihedelic. Acestea au revenit protocolului de tratament asistat cu psilocibină propus de USONA pentru tulburarea depresivă majoră, protocolului COMPASS Pathways pentru depresie rezistentă la tratament și protocolului propus de Asociația Multidisciplinară pentru Studiul Psihedelicelor (MAPS) pentru tratarea stresului post-traumatic cu MDMA. În anul 2021, rezultatele încurajatoare din studiile de fază 2 care au condus la acordarea acestor denominații au fost replicate în condiții experimentale mai riguroase și folosind eșantioane mai mari. Studiul lui Carhart-Harris și colab. (2021), publicat în The New England Journal of Medicine, a arătat că diferențele dintre tratamentul bazat combinarea a patru ședințe de psihoterapie cu două doze de psilocibină și o schemă clasică de tratament, în care pacienții își autoadministrează zilnic escitalopram, sunt relevate doar sub raportul efectelor adverse și al timpului necesar până la răspuns. Eficiența celor două tratamente a fost similară însă terapia asistată cu psilocibină a condus la considerabil mai puține efecte secundare, iar efectul antidepresiv a fost vizibil la șase ore după administrare. Publicate în Nature Medicine, rezultatele studiului de fază trei realizat de Mitchell și colab. (2021) sugerează că protocolul format din 12 ședințe de psihoterapie și 3 administrări supervizate de MDMA reduce simptomele stresului post-traumatic sever și simptomele depresiei comorbide. Astfel, ne putem întreba în ce măsură această formă de terapie produce modificări la nivelul conceptului de sine. Deoarece psilocibina este substanța psihedelică cea mai intens studiată în perioada recentă (Johnson și Griffiths, 2017), tratarea problemei sinelui în terapie psihedelică se va centra în jurul terapiei asistate cu psilocibină.
Psilocibina este un agonist al receptorului serotonergic 5HT2A și a fost utilizată de cel puțin câteva secole în contexte ceremoniale indigene. Sub aspectul modificărilor neurofiziologice relevante pentru procesul terapeutic, Carhart-Harris și colab., (2012) raportează că psilocibina scade activarea în cortexul prefrontal medial (mPFC). Aceasta este o componentă cheie a circuitului narativ care permite extinderea conștiinței de sine dincolo de limitele temporale, permițând construirea unui concept de sine contiguu și coerent, ca persoană cu caracteristici și aspirații stabile (Macrae și colab., 2004). De asemenea, substanțele psihedelice scad activarea în cortexul cingulat posterior (PCC), una dintre ariile asociate rețelei de mod implicit (default mode network) care este activă în principal atunci când individul nu este angajat într-o sarcină cognitivă și este hiperactivată în cazul persoanelor care suferă de depresie. Aceasta este legată de ruminație (Hamilton și colab., 2015). Ambele regiuni (PCC și mPFC) sunt legate de auto-referențialitate, de constructul de sine și de monitorizarea funcțiilor cerebrale (Buckner și colab., 2008; Gusnard și colab., 2001).
Carhart-Harris și colab. (2012) arată că substanțele psihedelice diminuează funcțiile de filtrare impuse de centrii responsabili pentru narațiunile despre sine și că efectele subiective ale acestor substanțe sunt cauzate de o scădere a activității și conectivității, scădere care permite procesare cognitivă nerestricționată. Avem de-a face cu diminuarea dominanței narațiunilor despre sine și a impactului lor restrictiv asupra altor surse de informație, ceea ce este echivalent cu corectarea distorsiunilor negative în selectarea și procesarea informației.
Unii dintre participanții la studiile menționate anterior raportează că nu doar povestea pe care și-o spun despre ei înșiși s-a schimbat, ci însăși experiența de a avea un sine s-a transformat dintr-o realitate incontestabilă într-o poveste. Prin decuplarea lobului temporal medial de regiunile corticale superioare, substanțele psihedelice provoacă sentimentul subiectiv de dizolvare a sinelui (Lebedev și colab., 2015).
Cum arată o experiență care pare să violeze o asumpție fundamentală despre experiențe în general, anume că orice experiență este a cuiva? Parafrazând un item din (eng) Chestionarul Experienței Mistice, unul dintre principalele instrumente care evaluează dizolvarea sinelui (DS), unele persoane care au trăit această experiență raportează eliberarea de limitările propriului sine și un sentiment de unitate sau conexiune cu ceva care e mai profund și mai important decât tine însăți.
Chiar dacă termenul tehnic folosit în cercetarea psihedelică este „dizolvare”, Shanon (2002) susține că un vestigiu de conștiință de sine este prezervat în majoritatea experiențelor non-egoice, fapt ce explică de ce acestea pot fi relatate cu abundență de detalii deși participanții simțeau că „nu mai erau acolo” în timpul lor (Metzinger, 2005). Ce pare că se întâmplă este că sinele devine mai puțin relevant sau mai extins decât în starea de veghe, în unele cazuri contopindu-se cu alte eu-uri, cu întreaga natură, cu divinitatea, cu o cauză socială. DS poate înseamna o scădere drastică în importanța percepută a propriilor temeri sau aspirații, facilitată de o perspectivă globală asupra propriei vieți sau chiar asupra existenței întregii umanități (Fink, 2020).
Cum ne putem da seama de pierderea caracterului subiectiv al experienței conștiente? Chiar în această clipă, vedeți device-ul pe care citiți acest text și simțiți temperatura din cameră (dacă vă așezați atenția pe asta o clipă), dar simțiți încă ceva absolut esențial: simțiți că această experiență vă aparține. Conform lui Milliere (2017) acest sine minimal se bazează pe integrarea feedback-ului visual, somatosenzorial, interoceptiv și vestibular despre locația și orientarea corpului nostru. Sinele este o entitate pe care sistemul nostru cognitiv o „postulează” pentru a facilita integrarea stimulilor din mediul extern și intern. Prin modificările provocate la nivel neurobiologic menționate anterior, substanțele psihedelice afectează nu doar sinele-narativ, ci chiar experiența atât de familiară de a fi centrul indivizibil în jurul căruia se coagulează toate senzațiile și percepțiile, de a fi acel ceva care rămâne stabil deși corpul, amintirile și opiniile se schimbă.
Dacă schimbarea poveștii despre tine însuți este unul dintre mecanismele sanogenezei în depresie și stres post traumatic, experimentarea unei desprinderi aproape complete de propriul sine și identificarea cu ceva care transcende individualul poate juca un rol sanogenetic în anxietatea față de moarte. DS este, la nivel subiectiv, o „familiarizare” cu propria dispariție, o moarte în timpul vieții. Griffiths și colab. (2017) arată că acceptarea morții, optimismul și calitatea vieții au crescut semnificativ și s-au menținut la 6 luni după administrarea psilocibinei la persoane care trăiau anxietate și depresie legate de o boală terminală, iar aceste schimbări au depins de măsura în care participanții au trăit o experiență mistică, experiență care are drept componentă DS.
Indiferent dacă au experimentat sau nu disoluția sinelui, persoanele care au beneficiat de terapie asistată psihedelic manifestă o abilitate crescută de a sta în prezența emoțiilor aversive fără a încerca să le controleze și au o perspectivă mai clară asupra propriilor valori și asupra acțiunilor pe care trebuie să le întreprindă pentru a duce o viață conform acestora (Watts și colab., 2017, Davis și colab., 2020). Toate aceste procese sunt componente ale flexibilității psihologice, un construct transdiagnostic care se referă la procese prin intermediul cărora subiecții se pot angaja în acțiuni care au sens în lumina valorilor chiar și în prezența stimulilor aversivi (Hayes, Strosahl și Wilson, 2009). Augmentarea flexibilității psihologice explică reducerea simptomelor depresive și anxioase pe care le înregistrează persoanele care au beneficiat de terapie asistată psihedelic (Davis și colab., 2020). În clipa în care tot ceea ce stătea sub cuvintele „eu/al meu/” dispare, tot ce rămâne este experiența de a fi martor la această disoluție, de a privi dezintegrarea sinelui dintr-o perspectivă. Cineva vede că „cineva” nu mai există, iar acest „cineva” rezistă chiar și atunci când povestea pe care mi-o spun despre cine sunt dispare.
Dizolvarea sinelui nu este însă un punct final al terapiei, ci o etapă de destructurare a tiparelor dezadaptative. Ședințele de psihoterapie din protocoalele menționate vizează valorificarea ferestrei de plasticitate cognitivă și comportamentală pentru a construi repertorii alterative înainte ca structurile vechi să-și redobândească forța constrângătoare. În absența terapiei, experiența psihedelică poate avea efecte sanogenetice însă cel mai adesea acestea sunt de scurtă durată, fiind catalogate drept „experiențe ciudate”.
Relatările pacienților care au trăit astfel de experiențe și apoi le-au integrat în contextele vieții lor cu ajutorul terapeuților indică o extindere a sinelui, mai degrabă decât evadarea mult dorită de persoanele aflate în suferință.
În contextul psihoterapeutic însă, după ce sinele revine, participanții manifestă în continuare abilitatea de a-și privi poveștile, aspirațiile și emoțiile cu doza potrivită de îndoială față de valoarea de adevăr și de utilitatea acestora (Letheby și Gerrans, 2017).
Michael Pollan, autorul care a adus cercetarea psihedelică în atenția publicului larg prin publicarea cărții „Cum să-ți schimbi mintea: Ce ne învață noua știință a psihedelicelor despre conștiință, moarte, adicție, depresie și transcendență” relatează propria experiență de disoluție a egoului astfel:
„Am trăit experiența remarcabilă sinele meu s-a sfărâmat în mici fâșii de hârtie, ca niște post-its, și au fost împrăștiate de briză în toate direcțiile. În mod ciudat, încă eram acolo și vedeam scena. Dar nu mi-era frică și nu-mi doream să iau toate hârtiile și să le pun înapoi împreună […] De atunci, am o relație diferită cu acest personaj [i.e., ego-ul]. Știu când începe să joace vechile trucuri și pot să îl fac să tacă mult mai bine decât înainte. Bănuiesc că oamenii care fac 10 ani de psihoterapie învață să facă la fel. Doar că mie mi s-a întâmplat în patru ore, într-o seară de marți”.
Referințe:
Bonfils, K. A., Lysaker, P. H., Yanos, P. T., Siegel, A., Leonhardt, B. L., James, A. V., … & Davis, L. W. (2018). Self-stigma in PTSD: Prevalence and correlates. Psychiatry Research, 265, 7-12.
Bradley, B., & Mathews, A. (1983). Negative self‐schemata in clinical depression. British Journal of Clinical Psychology, 22(3), 173-181.
Buckner, R. L., Andrews-Hanna, J. R., & Schacter, D. L. (2008). The brain’s default network: anatomy, function, and relevance to disease.
Carhart-Harris, R. L., Leech, R., Hellyer, P. J., Shanahan, M., Feilding, A., Tagliazucchi, E., … & Nutt, D. (2014). The entropic brain: a theory of conscious states informed by neuroimaging research with psychedelic drugs. Frontiers in human neuroscience, 8, 20.
Carhart-Harris, R., Giribaldi, B., Watts, R., Baker-Jones, M., Murphy-Beiner, A., Murphy, R., … & Nutt, D. J. (2021). Trial of psilocybin versus escitalopram for depression. New England Journal of Medicine, 384(15), 1402-1411.
Davis, A. K., Barrett, F. S., & Griffiths, R. R. (2020). Psychological flexibility mediates the relations between acute psychedelic effects and subjective decreases in depression and anxiety. Journal of Contextual Behavioral Science, 15, 39-45
Fink, S. B. (2020). Look who’s talking! Varieties of ego-dissolution without paradox. Philosophy and the Mind Sciences, 1(I), 1-36.
Frankl, V. (1959). Man’s search for meaning. Beacon Press.
Gusnard, D. A., Akbudak, E., Shulman, G. L., & Raichle, M. E. (2001). Medial prefrontal cortex and self-referential mental activity: relation to a default mode of brain function. Proceedings of the National Academy of Sciences, 98(7), 4259-4264.
Hayes, S. C., Strosahl, K. D., & Wilson, K. G. (2009). Acceptance and commitment therapy. Washington, DC: American Psychological Association.
Johnson, M. W., & Griffiths, R. R. (2017). Potential therapeutic effects of psilocybin. Neurotherapeutics, 14(3), 734-740.
Johnson, M. W., Hendricks, P. S., Barrett, F. S., & Griffiths, R. R. (2018). Classic Psychedelics: An integrative review of epidemiology, mystical experience, brain network function, and therapeutics. Pharmacology & Therapeutics
Lebedev, A. V., Lövdén, M., Rosenthal, G., Feilding, A., Nutt, D. J., & Carhart‐Harris, R. L. (2015). Finding the self by losing the self: Neural correlates of ego‐dissolution under psilocybin. Human brain mapping, 36(8), 3137-3153.
Letheby, C., & Gerrans, P. (2017). Self unbound: ego dissolution in psychedelic experience. Neuroscience of Consciousness, 2017(1), nix016.
Macrae, C. N., Moran, J. M., Heatherton, T. F., Banfield, J. F., & Kelley, W. M. (2004). Medial prefrontal activity predicts memory for self. Cerebral cortex, 14(6), 647-654.
Metzinger, T. (2005). Precis: Being no-one. PSYCHE: An Interdisciplinary Journal of Research on Consciousness, 11.
Milliere, R. (2017). Looking for the self: phenomenology, neurophysiology and philosophical significance of drug-induced ego dissolution. Frontiers in human neuroscience, 11, 245.
Mitchell, J. M., Bogenschutz, M., Lilienstein, A., Harrison, C., Kleiman, S., Parker-Guilbert, K., … & Doblin, R. (2021). MDMA-assisted therapy for severe PTSD: a randomized, double-blind, placebo-controlled phase 3 study. Nature Medicine, 27(6), 1025-1033.
Moritz, D., & Roberts, J. E. (2018). Self‐other agreement and metaperception accuracy across the Big Five: Examining the roles of depression and self‐esteem. Journal of personality, 86(2), 296-307.
Shanon B. The Antipodes of the Mind. Oxford: Oxford University Press, 2002.
Watts, R., Day, C., Krzanowski, J., Nutt, D., & Carhart-Harris, R. (2017). Patients’ accounts of increased “connectedness” and “acceptance” after psilocybin for treatment-resistant depression. Journal of humanistic psychology, 57(5), 520-564.
Autori: Eugen Secară și Ioana Ivan
Eugen Secară