Implicațiile uitatului în oglindă asupra imaginii de sine la pacienții cu tulburare dismorfică corporală

I

Oglinda: instrument de evaluare obiectivă sau promulgator al unei legi nescrise ce vizează respingerea? Privitul în oglindă ne poate conduce de la neutralitate la agonie sau, din contră, la extaz. Totul depinde de modul în care ne proiectăm propria imagine și de atenția pe care o acordăm calităților și defectelor corporale. De la perceperea incorectă a imaginii corporale la alterarea imaginii de sine nu este decât un pas. Într-un astfel de context, persoanele cu tulburarea dismorfică corporală reprezintă o populație de risc în care implicațiile uitatului în oglindă asupra imaginii de sine sunt foarte importante și relevante pentru practica de specialitate.

 Aspecte teoretice

         Tulburarea dismorfică corporală (engl.: Body dysmorphic disorder, BDD) se referă la preocupările intruzive ale pacienților în ceea ce privește defectele sau imperfecțiunile percepute în aspectul lor fizic (American Psychiatric Association, 2013). Aceste preocupări pot viza o parte a corpului sau mai multe, în special tegumentul, părul sau nasul. Astfel, pacienții cu această tulburare își consideră corpul urât, neatrăgător, anormal sau deformat. Mai mult decât atât, ca răspuns la preocupările nedorite, pacienții se angajează în comportamente repetitive excesive (e.g., uitatul în oglindă), efectul acestora fiind creșterea anxietății și a disforiei. Totodată, preocupările cu privire la imaginea corporală provoacă disconfort semnificativ în diferite domenii ale vieții, precum cel social și cel profesional.

         Privitul în oglindă este o activitate care se întâlnește la aproximativ 80% dintre pacienții cu BDD. Restul au tendința de a evita oglinzile, uneori acoperindu-le sau îndepărtându-le, pentru a evita suferința provocată de uitatul la propria imagine și de timpul pierdut în fața oglinzii (Silver și Farrants, 2016; Veale și Riley, 2001).

         Imaginea corporală cuprinde reprezentarea despre propriul aspect fizic, care poate fi evaluată într-un mod pozitiv, negativ sau chiar neutru (Cash, 2002).

Atenția selectivă concentrată pe sine se referă la o preocupare legată de gânduri, sentimente, imagini sau aprecieri despre propriul aspect fizic (Ingram, 1990; Osman și colab., 2004). 

Efectele uitatului în oglindă asupra persoanelor cu BDD

Veale și Riley au implementat în anul 2001 primul studiu experimental ce a vizat psihopatologia privitului în oglindă în rândul pacienților cu BDD. Autorii au evidențiat multiple motivații ale pacienților cu această tulburare pentru a se privi în oglindă perioade lungi, precum: speranța că vor arăta diferit, incertitudinea față de modul în care arată propria imagine corporală și nevoia de a ști exact cum arată, gândul că se vor simți mai rău dacă rezistă nevoii de a se uita în oglindă și, de asemenea, îngrijirea excesivă pentru a se simți confortabili în propriul corp.

În BDD, se presupune că atenția selectivă concentrată pe sine a unui individ este inerent negativă și se referă la atenția acordată aspectelor nevăzute sau foarte puțin defectuoase ale imaginii corpului (Phillips, 2005; Veale și colab., 2016). Totodată, se presupune că o atenție selectivă concentrată pe sine prin intermediul privitului în oglindă afectează imaginea corpului unui individ, în sensul scăderii indicatorilor bunăstării psihologice și creșterii indicatorilor patologiei (Phillips și colab., 2004; Phillips, 2005; Wilhelm și Neziroglu, 2002). De asemenea, concentrarea asupra defectelor este văzută ca exacerbând imaginea corporală negativă prin intermediul atractivității percepute reduse și satisfacției mai mici în legătură cu aspectul, precum și amplificând stările emoționale negative, cum ar fi suferința și rușinea (Phillips și colab., 2004). În acest sens, prezența unor indicatori patologici, precum simptomele depresive sau deziluzia, dar și stările emoționale negative pot afecta în mod negativ planul ocupațional și social, pot determina apariția absenteismului, pierderea productivității, disfuncția conjugală și pot conduce chiar la riscul de suicid, fenomene asociate deseori cu BDD (Wilhelm și Neziroglu, 2002).

Cercetările existente susțin ideea că persoanele cu BDD abordează oglinda dintr-o perspectivă mai analitică, cu accent pe anumite părți specifice (Greenberg și colab., 2014; Feusner și colab., 2010; Smeets și colab., 2011). Privitorii stau adesea la câțiva centimetri de oglinzi în momentul verificării, ceea ce le-ar spori, fără îndoială, tendința de a se concentra îndeaproape asupra părților selectate (Phillips, 2009). Chiar și la distanțe mai mari, indivizii cu BDD prezintă o atenție selectivă concentrată pe sine, după orice durată a privitului în oglindă (Windheim și colab., 2011). Aceste aspecte semnifică faptul că persoanele cu BDD tind să se suprafocalizeze pe atributele negative, un factor potențial în etiologia și întreținerea tulburării (Greenberg și colab., 2014), ceea ce înseamnă că exercițiile de modificare a atenției de la stimulii negativi către cei pozitivi ar putea fi utile în ameliorarea simptomelor BDD.

Studiul condus de Barnier și Collison (2019) sugerează faptul că atenția concentrată pe o parte neplăcută a corpului, la o distanță de 10 cm, impactează negativ imaginea asupra corpului. Pe de altă parte, vizualizarea generală a trăsăturilor în oglindă, la o distanță de 100 cm de aceasta, nu are niciun efect asupra imaginii corpului. Prezentul studiu relevă faptul că o concentrare specifică asupra unei părți neplăcute a corpului afectează negativ evaluările referitoare la imaginea corpului, stres, rușinea legată de corp și stima de sine. Autorii propun o condiție generală conform căreia oglinzile sunt vizualizate cel mai bine de la 100 cm sau mai mult. Propunerea ar putea să faciliteze o prelucrare mai holistică și poate să nu sporească stresul, spre deosebire de cel al unei concentrări specifice. Acest lucru ar putea fi deosebit de util pentru populațiile vulnerabile (e.g., adolescentele) care sunt învățate în mod obișnuit de societate și mass-media să se privească în oglindă la distanțe mult mai mici (e.g., atunci când se machiază). De asemenea, este esențială luarea în considerare a componentelor comportamentale care conduc și mențin BDD investigării și implementării intervențiilor pentru tulburările legate de imaginea corporală.

Studiul condus de Veale și colaboratorii săi (2016) susțin faptul că, după ce a privit în oglindă timp de 2 minute, participanții s-au apreciat ca fiind mai nemulțumiți de aspectul lor. În condițiile de concentrare pe sine, a existat o sporire a tristeții înainte și după privitul în oglindă și a existat o diferență semnificativă în focalizarea atenției pentru participanții din categoria concentrării pe sine, indusă de dispoziție, de la înainte până după manipulare, sugerând că inducția stării de spirit a avut mai mult efect decât focalizarea atenției.

Modelele cognitiv-comportamentale ale BDD sugerează că oglinzile pot acționa ca un factor declanșator pentru persoanele cu BDD, rezultând un mod specific de procesare cognitivă, caracterizat printr-o creștere a atenției concentrate pe sine și a suferinței asociate (Windheim, 2011). Oamenii fără BDD, spre deosebire de cei cu BDD, au experimentat mai multă suferință atunci când se priveau în oglindă o perioadă lungă de timp. Pentru persoanele cu BDD, privitul în oglindă, indiferent de durată, ar putea acționa ca un declanșator imediat pentru un mod anormal de procesare și suferință asociată și că această asociere s-a dezvoltat în urma privitului excesiv a oglinzii din trecut.

Procesarea sinelui ca obiect estetic va activa, de asemenea, credințe negative despre importanța aparenței în ceea ce privește valoarea de sine, precum și declanșarea emoțiilor negative, cum ar fi rușinea și tristețea (Windheim, 2011).  Persoana s-ar putea simți atunci obligată să se angajeze în comportamente de siguranță, cum ar fi verificarea oglinzii, pentru a reduce emoțiile neplăcute (e.g., anxietatea asociată cu incertitudinea legată de aspectul lor).

Un studiu recent a constatat, de asemenea, că participanții cu o satisfacție scăzută a imaginii corpului au evaluat atractivitatea fețelor lor mai negativ după ce s-au privit în oglindă timp de 3,5 minute, în timp ce participanții cu o satisfacție ridicată a imaginii corpului și-au evaluat atractivitatea fețelor într-un mod pozitiv după ce s-au privit în oglindă (Mulkens și Jansen, 2009). Pentru moment, rămâne neclar cum privitul în oglindă ar conduce indivizii cu simptome de BDD să se judece pe ei înșiși ca fiind mai puțin atrăgători. S-a descoperit că nu doar simpla expunere a întregii fețe are ca rezultat imagini distorsionate, ci și strategiile vizuale specifice folosite de persoane atunci când își privesc reflexiile. În mod specific, persoanele ce înfățișează simptome de BDD ar putea prezenta o atenție selectivă mai mare pentru defectele faciale percepute, în timp ce persoanele fără simptome ar putea afișa mai multă atenție asupra presupusei lor părți faciale atrăgătoare sau asupra feței în ansamblu.

În studiul lui Veale și Riley (2001), participanții au raportat că erau mai predispuși să-și concentreze atenția asupra anumitor părți ale aspectului lor atunci când priveau mult timp. În mod similar, Farrell și colaboratorii (2004) au găsit o asociere între nivelurile ridicate de îngrijorare față de forma corpului și privitul la părțile neplăcute ale corpului, cum ar fi stomacul și șoldurile.

 Concluzii

Modificările specifice BDD implică o lipsă a cognițiilor pozitive legate de corp și o creștere semnificativ mai mare a tristeții și furiei (Kollei și Martin, 2014). Mai mult decât atât, oamenii cu BDD se simt, de obicei, mai nemulțumiți de aspectul lor după ce se uită în oglindă (Veale și Riley, 2001; Windheim și colab., 2011).

Unii pacienți cu BDD încearcă să evite pe cât posibil oglinzile pentru a preveni emoțiile negative legate de imaginea de sine. Totuși, din acest fapt pot rezulta alte probleme, cum ar fi momentele copleșitoare în care aceștia își văd reflexia întâmplător. 

Astfel, Veale și Riley (2001) recomandă folosirea oglinzilor într-un mod sănătos. Mai specific, persoanele cu BDD ar fi de preferat să folosească oglinda doar pentru activități specifice (e.g., machiaj, bărbierit), pentru perioade limitate. Totodată, ar fi de preferat să își concentreze în mod deliberat atenția asupra reflexiei lor în oglindă, mai degrabă decât pe o impresie internă despre cum se simt și, mai mult decât atât, să își concentreze atenția asupra imaginii unitare a feței sau corpului, mai degrabă decât pe o anumită zonă.

Referințe bibliografice

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). American Psychiatric Pub.

Barnier, E. M., & Collison, J. (2019). Experimental induction of self-focused attention via mirror gazing: Effects on body image, appraisals, body-focused shame, and self-esteem. Body image, 30, 150-158. https://doi.org/10.1016/j.bodyim.2019.07.003

Cash, T. F. (2002). Cognitive-behavioral perspectives on body image. In T. F. Cash & T. Pruzinsky (Eds.), Body image: A handbook of theory, research, and clinical practice (pp. 38–46). Guilford Press.

Farrell, C., Shafran, R., & Fairburn, C. G. (2004). Mirror cognitions and behaviours in people concerned about their body shape. Behavioural and Cognitive Psychotherapy, 32(2), 225. https://doi.org/10.1017/S1352465804001493

Feusner, J. D., Neziroglu, F., Wilhelm, S., Mancusi, L., & Bohon, C. (2010). What causes BDD: Research findings and a proposed model. Psychiatric annals, 40(7), 349-355. https://doi.org/10.3928/00485713-20100701-08

Greenberg, J. L., Reuman, L., Hartmann, A. S., Kasarskis, I., & Wilhelm, S. (2014). Visual hot spots: An eye tracking study of attention bias in body dysmorphic disorder. Journal of Psychiatric Research, 57, 125-132. http://dx.doi.org/10.1016/j.jpsychires.2014.06.015

Ingram, R. E. (1990). Self-focused attention in clinical disorders: review and a conceptual model. Psychological bulletin, 107(2), 156. https://doi.org/10.1037/0033-2909.107.2.156

Kollei, I., & Martin, A. (2014). Body-related cognitions, affect and post-event processing in body dysmorphic disorder. Journal of behavior therapy and experimental psychiatry, 45(1), 144-151. https://doi.org/10.1016/j.jbtep.2013.09.005

Mulkens, S., & Jansen, A. (2009). Mirror gazing increases attractiveness in satisfied, but not in dissatisfied women: A model for body dysmorphic disorder?. Journal of behavior therapy and experimental psychiatry, 40(2), 211-218. http://dx.doi.org/10.1016/j.jbtep.2008.10.001

Osman, S., Cooper, M., Hackmann, A., & Veale, D. (2004). Spontaneously occurring images and early memories in people with body dysmorphic disorder. Memory, 12(4), 428-436. http://dx.doi.org/10.1080/09658210444000043

Phillips, K. A. (2005). The broken mirror: Understanding and treating body dysmorphic disorder. Oxford University Press.

Phillips, K. A. (2009). Understanding body dysmorphic disorder. Oxford University Press.

Phillips, K. A., Pinto, A., & Jain, S. (2004). Self-esteem in body dysmorphic disorder. Body image, 1(4), 385-390. https://doi.org/10.1016/j.bodyim.2004.07.001

Silver, J., & Farrants, J. (2016). ‘I Once Stared at Myself in the Mirror for Eleven Hours.’Exploring mirror gazing in participants with body dysmorphic disorder. Journal of Health Psychology, 21(11), 2647-2657. https://doi.org/10.1177/1359105315581516

Smeets, E., Jansen, A., & Roefs, A. (2011). Bias for the (un) attractive self: On the role of attention in causing body (dis) satisfaction. Health Psychology, 30(3), 360. https://doi.org/10.1037/a0022095

Veale, D., & Riley, S. (2001). Mirror, mirror on the wall, who is the ugliest of them all? The psychopathology of mirror gazing in body dysmorphic disorder. Behaviour research and therapy, 39(12), 1381-1393. https://doi.org/10.1016/S0005-7967(00)00102-9

Veale, D., Miles, S., Valiallah, N., Butt, S., Anson, M., Eshkevari, E., Gledhill, L. J., & Baldock, E. (2016). The effect of self-focused attention and mood on appearance dissatisfaction after mirror-gazing: An experimental study. Journal of behavior therapy and experimental psychiatry, 52, 38-44. https://doi.org/10.1016/j.jbtep.2016.03.002

Wilhelm, S., & Neziroglu, F. (2002). Cognitive theory of body dysmorphic disorder. In Cognitive approaches to obsessions and compulsions (pp. 203-214). Pergamon.

Windheim, K., Veale, D., & Anson, M. (2011). Mirror gazing in body dysmorphic disorder and healthy controls: Effects of duration of gazing. Behaviour research and therapy, 49(9), 555-564. https://doi.org/10.1016/j.brat.2011.05.003

Autori:

Izghirean Maria-Alexandra – licențiată în psihologie, Universitatea din București

Munteanu Elena – licențiată în psihologie și membru afiliat Laboratorului de Psihologia Sănătății și Neuropsihologie Clinică (LPSNC), Universitatea din București

Munteanu Elena
Izghirean Maria-Alexandra

Add comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR