Conceptul de Sine. Interviu cu Eugen Secară

Eugen Secară este doctorand în psihologie cognitivă și cadru didactic asociat al Universității Babeș-Bolyai. După ce a obținut licența în psihologie la Universitatea București, a absolvit programul masteral interdisciplinar în Științe Cognitive din cadrul Universității din Viena, având în cadrul acestuia un semestru Erasmus focalizat pe modelare computațională în cadrul Universității Comenius din Bratislava, și programul masteral de psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Eugen este acreditat ca terapeut în psihoterapii cognitiv-comportamentale de către Colegiul Psihologilor din România, este membru al Fundației Europene pentru Știință Psihedelică (MIND) și al Asociației pentru Știință Contextual Comportamentală (ACBS). Fiind co-fondator al Clinicii de Psihologie „Terra-Pi”, acesta oferă ședințe de terapie individuală și de grup dar și workshopuri de formare profesională bazate pe paradigma terapiei centrate pe procese și modelul flexibilității psihologice.

Servus, Eugen! Mulțumim că ai acceptat invitația de a contribui la această ediție a Newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR)! Luna aceasta abordăm conceptul de sine. Știm că ești pasionat de terapia prin acceptare și angajament (ACT), în care figurează proeminent conceptul de sine conceptualizat vs. sine context şi ne-am gândit să te contactăm. Să definim întâi termenii. Ce înseamnă conceptul de sine?

Bună, Victor! Mulțumesc pentru invitație, e mereu o plăcere să discut tematici atât de interesante. Conceptul de sine reprezintă un subiect important pentru diverse discipline academice (e.g., psihologie, biologie, filosofie, lingvistică, neuroștiințe) și în majoritatea tradițiilor religioase sau spirituale. Consensul acestor perspective se oprește însă la importanța subiectului, fiecare dintre ele având moduri de abordare diferite. De la modele atenționale care permit integrarea multimodală a stimulilor și până la elemente de natură divină care animă corpurile fizice, putem găsi un vast repertoriu lingvistic atunci când examinăm ce înseamnă conceptul de sine în diferitele tradiții. A ne întreba care descriere este cea adevărată are potențialul de a sădi discordie iar tehnologia disponibilă nu ne permite o investigație empirică satisfăcătoare. În acest sens, este mai util să investigăm ce relevanță are conceptul de sine pentru acțiunile unei persoane în funcție de modul în care aceasta se raportează la el. Măsura în care o persoană se expune la anumite riscuri este diferită în funcție de poziția sa referitoare la natura temporală sau atemporală a sinelui (McCullough et al., 2009). În jurul conceptului de sine se țese o rețea complexă de asocieri, mai specific relații bi-direcționale, în baza cărora conceptul de sine primește funcții care ulterior direcționează comportamentul. Dacă am auzit vorbindu-se despre mine ca fiind sensibil, voi fi prudent în prezența oportunităților de a încerca lucruri noi. Dacă am învățat că a fi sensibil este un semn de slăbiciune, pot să mă simt rușinat în medii sociale noi fără să fi avut vreo experiență negativă în aceste contexte. Dacă însă cred cu tărie că eu nu sunt corpul meu, va fi mai probabil să mă implic în activități care îmi pun la risc integritatea trupească. Dacă relația nu este una de diferențiere ci una ierarhică, i.e., cred că nu sunt doar corpul meu, implicarea mea s-ar putea să fie diferită în funcție de aspectul supraordonat. Cartografierea relațiilor dintre constructele verbale care populează rețeaua din jurul sinelui ne ajută să prezicem acțiunile persoanei iar analiza modurilor în care rețeaua poate fi destabilizată și reconfigurată stă la baza elaborării unor strategii de schimbare comportamentală. Aceasta este perspectiva din care teoria cadrelor relaționale și funcționalismul contextual (care reprezintă fundamentele teoretice și filosofice ale terapiei prin acceptare și angajament) abordează problematica sinelui. Pe scurt, putem spune că sinele este un repertoriu comportamental determinat în funcție de tiparele relaționale învățate de către organism.   

Ajută-ne să înțelegem mai bine parcursul. Cum se dezvoltă conceptul de sine?

Discriminarea între propriul comportament și cel al altora este încurajată timpuriu de către comunitatea verbală în care crește copilul. Prin întrebări precum „ce faci?”, „cum te simți?” sau „îți place?”, persoanele din jurul copilului îi indică acestuia că gândurile, emoțiile și comportamentele sale sunt importante (Skinner, 1974), iar verbalizarea lor după ce au fost examinate va fi recompensată sau pedepsită (Hayes, 1984). Copilul care identifică corect că îi este foame înainte de a pleca de acasă va primi mâncare, copilul care răspunde că nu îi este foame însă cere mâncare la scurt timp după ce a ieșit pe ușă va afla în scurt timp că adulții nu apreciază evaluările imprecise în legătură cu propria persoană. Abilitatea de a discrimina între sine și ceilalți se construiește în baza repetării unor relații simple (e.g., ce se află în stânga mea), conducând în final la un nou tip de relații: eu-tu, aici-acum, acum-atunci (Barnes-Holmes et al., 2001). Aceste relații se numesc deictice deoarece nu depind de proprietățile stimulilor cu care agentul interacționează și astfel pot fi învățate doar în baza experienței directe (i.e., nu pot fi derivate strict în baza informațiilor prezente în mediu). Dacă Eugen e în camera albastră și Victor în camera verde, la ce cameră se va referi Eugen când spune „aici”? Dar dacă cei doi schimbă între ei camerele în care se află? Cuplarea corectă a termenului „aici” cu culoarea camerei depinde exclusiv de abilitatea de a lua perspectiva vorbitorului. Faptul că acest repertoriu relațional apare în aceeași perioadă cu alte abilități relevante în comunicare și relaționare, precum teoria minții și augmentarea capacității memoriei de lucru, alături de posibilitatea de a dezvolta abilitatea de a lua perspective prin antrenarea cadrelor relaționale deictice atunci când copilul urmează un traseu de dezvoltare atipic (e.g., tulburări din spectrul autist) reprezintă dovezi puternice referitoare la validitatea acestei abordări a sinelui (McHugh și Stewart, 2012). Odată învățate, aceste relații sunt integrate în toate rețelele verbale prin diferențierea în funcție de agent (eu sau altcineva), momentului acțiunii (prezent sau trecut) și locul acțiunii. Informațiile nu mai sunt independente de perspectiva celui care le emite, actul vorbirii este mereu etichetat eu-aici-acum (din perspectiva vorbitorului) în timp ce subiectul despre care se vorbește este etichetat atunci-acolo. Această etichetare stă la baza dezvoltării conceptului de sine (Hayes et al., 2001).      

În ACT, spuneam, se discută despre sinele contextualizat vs. sinele conceptualizat. La ce se referă cele două?

După cum am menționat anterior, ambele se referă la repertorii comportamentale. Deși este tentant să atribuim substanță acestor concepte (i.e., să considerăm că sunt structuri stabile, precum în teoria schemelor cognitive), modul în care sunt abordate în ACT este unul procesual. Sinele nu este văzut ca o entitate ci ca un mod de raportare la situația prezentă în baza istoriei de învățare a organismului. O exprimare mai precisă ar sugera două tipuri de self-ing decât două self-uri. Sinele conceptual devine accesibil ca repertoriu din momentul în care începem să interacționăm cu propria istorie folosind relațiile deictice. Informațiile pe care le avem despre noi în trecut (eu-acolo-atunci) sunt organizate într-o rețea cu sens aici-acum. Pe măsură ce copilul își evaluează stările și comportamentele sau aude evaluări făcute de ceilalți, acesta construiește rețele în jurul conceptului „eu” iar unele relații devin mai active decât altele, fiind mai frecvent întâlnite sau mai puternic recompensate sau pedepsite. Întrebat despre sine, copilul verbalizează aceste relații („eu sunt curajos”) și atunci când nu se comportă corespunzător, i se reamintește că că adulții nu apreciază evaluările imprecise în legătură cu propria persoană. În urma acestui proces, evaluările despre comportamentul trecut pot ajunge să fie tratate drept reguli referitoare la comportamentul viitor a căror nerespectare este periculoasă. Încercarea de a menține această coerență poate fi numită a opera în baza „sinelui conceptual”. Perspectiva alternativă, numită „sine context”, implică conștientizarea faptului că orice evaluare despre sine se bazează pe aspecte situaționale (și deci schimbătoare) și implică căutarea invarianței sub raportul identității. Dacă gândurile, emoțiile, senzațiile și comportamentele mele se schimbă mereu, cine sunt eu? Ceea ce a fost constant mereu din momentul dezvoltării relațiilor deictice este exact particularizarea perspectivei: „Oriunde am fost, eu am fost acolo. Tot ce am simțit a fost simțit de mine. Toate gândurile sunt gândite de mine”. Din această perspectivă, conținutul experienței este privit ca fiind secundar abilității de a experenția. Simplu spus, această perspectivă asupra sinelui stipulează că eu nu sunt povestea pe care mi-o spun despre mine, sunt cel care reflectă la această poveste chiar acum. Este același proces de diferențiere dintre instanța care experențiază și conținutul experențiat pe care îl antrenăm în exercițiile de mindfulness. 

În definitiv, de ce e relevantă această distincție? Una este bună, iar cealaltă, rea?

Din perspectiva contextualismului funcțional, singurul mod de a decide dacă ceva este bun sau rău este prin raportarea la obiectivele pe care persoana și le-a propus. Dezvoltarea unui sine conceptual este un proces inevitabil pentru organismele verbale. Distincția este utilă pentru că în anumite cazuri, sinele conceptual poate interfera cu scopurile persoanei. Acest lucru se întâmplă când încercarea de a menține coerența narațiunii despre sine conduce la ignorarea dovezilor contrare („eu sunt un partener iubitor deci nu am cum să acord prea puțină atenție relației”) sau la construirea unor bucle de feedback dezadaptativ („nu pot vorbi frumos când sunt furios deci nu voi vorbi frumos când sunt furios” și astfel credința despre inabilitatea mea de a vorbi frumos când sunt furios va fi întărită). Chiar dacă sinele conceptual nu interferează cu obiectivele persoanei, cultivarea sinelui context poate aduce anumite avantaje precum recunoașterea umanității comune (toți suntem un „eu” care simte, gândește, acționează), creșterea empatiei (dacă din perspectiva mea se simte astfel, oare cum se simte din perspectiva celuilalt?), și oferirea unui punct sigur din care să fie experențiate conținuturile dificile (dat fiind că eu am fost „eu” toată viața, voi rămâne „eu” și după ce trec prin această despărțire chiar dacă voi simți alte lucruri). Deși ne putem imagina cum rigidizarea sinelui context ar putea demotiva anumite persoane („dacă tot ce sunt de fapt e abilitatea mea de a-mi observa experiența, ce sens are să generez experiențe?”), acest fenomen este extrem de rar întâlnit, cel mai probabil datorită faptului că societatea noastră nu recompensează această perspectivă. Ceea ce e problematic nu este atât perspectiva asupra sinelui cât rigiditatea acesteia. 

Ne poți oferi câteva exemple de sine contextualizat vs. conceptualizat în domeniul psihologiei clinice?

Dovezile empirice sugerează că persoanele care consideră că au motive bune pentru a fi deprimate sunt mai greu de tratat (Addis și Jacobson, 1996). În absența narațiunilor despre traumele prin care au trecut, unele persoane au raportează că ar avea dificultăți în a se defini (Berman et al., 2020). Cuplurile aflate în conflict au dificultăți în a explora perspectivele partenerului (Block-Lener et al., 2007). Aceste fenomene sugerează probleme cauzate de un sine conceptual inflexibil. Cultivarea sinelui context nu are scopul de a diminua emoțiile negative resimțite, deși câteodată are acest efect, ci de a crea o breșă de flexibilitate prin observarea modului în care contextul actual readuce în prezent experiențe trecute iar acestea ghidează comportamentul într-o anumită direcție. Prin analiza utilității acțiunilor indicate de contextul istoric și reconectarea la natura invulnerabilă a sinelui pentru a oferi un punct stabil, persoanele devin mai capabile de a redobândi controlul propriei vieți. 

Așadar, ce e de făcut? Care sunt câteva tehnici sau atitudini care ne ajută să ne dezvoltăm sinele contextualizat?

Un exercițiu simplu care să faciliteze flexibilizarea sinelui conceptual este înlocuirea sintagmei „eu sunt” cu „eu simt” sau „eu mă consider”. Aceste noi sintagme atrag atenția asupra naturii incerte sau de moment a evaluării, față de sensul pervaziv și incontestabil sugerat de sintagma inițială. Mai mult decât atât, ilustrarea naturii contextuale poate fi realizată prin încadrarea acestor sintagme într-o frază de tipul „Atunci când se întâmplă X iar eu fac Y, mă consider/simt Z”. În acest fel putem facilita tranziția de la „eu sunt o persoană furioasă” la „atunci când cineva ridică tonul la mine și eu ridic tonul înapoi, mă consider o persoană furioasă”. Această formulare permite orientarea spre comportamente alternative: în loc să ridic tonul la rândul meu, pot încerca să păstrez tonul anterior sau chiar să îl cobor și să observ efectele. Schimbările de perspectivă bazate pe cele trei relații deictice reprezintă exerciții minunate de cultivare a sinelui context. Mă pot întreba cum ar privi această situație o persoană înțeleaptă (chiar una specifică, din viața mea), cum voi privi această situație peste cinci ani, cum aș fi privit-o fiind adolescent, cât de veche este această poveste pe care o spun despre mine sau cum se vede această scenă din colțul camerei (eficient mai ales pentru situațiile puternic încărcate emoțional). O tehnică simpatică preluată din Zen este să te întrebi cine erai înainte ca părinții tăi să te conceapă și când a apărut acest „tu” care este în acest fel. 

Mulțumim pentru interviu, Eugen! Unde te pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să te contacteze?

Pe site-ul clinicii de psihologie „Terra-Pi” (www.terra-pi.ro) sau la adresa eugen@terra-pi.ro.