Evoluția comportamentelor altruiste

Specia umană prezintă cele mai complexe structuri sociale observate până în acest moment. Întrebarea pe care ne-o putem pune este de unde vine altruismul oamenilor? Este ceva moștenit de la strămoșii noștri sau este ceva unic uman și impus prin norme sociale? Există un model care poate explica altruismul uman în situațiile în care nu există recompense pe termen scurt sau lung pentru aceste acțiuni? Vom încerca în acest articol să deschidem câteva uși către domeniul interesant al cercetării comportamentelor altruiste.

Componenta moștenită a altruismului

Vă propun să începem această scurtă incursiune în analiza comportamentelor altruiste pornind de la rudele noastre, animalele. Vedem deseori în randul speciilor sociale comportamente care ar putea fi clasificate, după standardele noastre ca fiind altruiste, dar care sunt determinate mai degrabă printr-un model biologic, și nu printr-un raționament moral.

De exemplu, în rândul suricatelor, o specie de mamifere cooperative diurne, adulții care stau de pază scot sunete de avertisment pentru comunitatea lor când observă prădători și își riscă astfel propria viață atrăgând atenția asupra lor. 

Cimpanzeii, de asemenea, oferă ajutor în diverse situații, inclusiv indivizilor neînrudiți. Schemele de întrajutorare observate în mediul natural sugerează o înclinare a cimpanzeilor către reciprocitate, preferând mai repede să ajute alți cimpanzei care i-au ajutat la rândul lor în trecut, însă aceasta nu a fost observată și în condiții experimentale. Alte cercetări sugerează faptul că reciprocitatea între indivizi nu este neapărat limitată la relațiile simetrice de rudenie, ci pot fi bazate și pe cogniție – determinate de comportamentul din trecut pe care individul l-a avut.

Există experimente care sugerează că rădăcinile altruismului la oameni merg mai adânc: cimpanzeii, rudele noastre cele mai apropiate, nu doar că arată altruism față de membrii grupului lor, ci arată altruism și în situații nefamiliare, față de oameni și fără a exista o recompensă pentru acțiunile lor, chiar dacă acțiunea este costisitoare pentru ei.

Experimentul de mai sus, dar și altele, arată această tendință de a ajuta alți oameni și la copii. Copiii foarte mici, care putem spune că nu au avut timp să fie socializați pentru a internaliza altruismul ca o normă, nu doar că ajută alți adulți când pot, chiar dacă nu există posibilitatea de a primi o recompensă pentru ajutorul oferit, dar reacționează și mult mai repede decât rudele noastre cimpanzeii când oferă ajutor.

Altruismul în cadrul modelului reciprocității puternice

Experimentele recente în domeniul altruismului și cooperării arată că există o formă a altruismului care nu poate fi explicată de un interes – aici prin interes includem atât altruismul de rudenie al lui Hamilton, cât și altruismul reciproc al lui Trivers, fără a nega influența acestora asupra comportamentelor umane. Ne referim aici la modelul reciprocității puternice (eng. strong reciprocity), care arată predispoziția oamenilor de a coopera și a pedepsi persoanele care nu respectă termenii cooperării, chiar dacă nu există niciun beneficiu personal pentru a face acest lucru, și chiar dacă grupul din care fac parte este eterogen genetic și nu ar ajuta la propagarea genelor lor. Vom trece în revistă pe scurt câteva dovezi experimentale pentru acest model.

Altruismul pe piața muncii

În cadrul acestui joc, un subiect ia rolul angajatorului care poate face o ofertă, iar fiecare persoană care are rolul de angajat poate accepta această ofertă (numărul potențialilor angajați este mai mare decât al posturilor oferite pentru a simula competiția). Oferta unui angajator este compusă dintr-o ofertă de preț („salariu”) și un nivel de efort dezirabil din partea angajatului. Dacă cineva acceptă oferta de muncă, va trebui să hotărască ce nivel de efort va depune pentru acel contract, nivelul efortului este reprezentat printr-o cifră care va produce costuri pentru angajat și mai mult venit pentru angajator.

În condițiile în care presupunem egoism din partea jucătorilor, putem prezice că angajații vor accepta orice sumă și nu vor depune niciun efort, iar angajatorii, știind că partenerii nu vor depune efort, vor oferi minimum posibil pentru salariu. În practică însă, acest rezultat se realizează foarte rar. În general angajatorii oferă mai mult, iar angajații depun din ce în ce mai mult efort cu cât oferta este mai generoasă. Faptul că vedem o creștere a efortului angajatului o dată cu creșterea salariului, sugerează tendința angajatului de a acționa reciproc. Pentru a verifica această tendință și în rândul angajatorilor, s-a introdus posibilitatea de a pedepsi și a recompensa nivelul efortului depus de angajați. În aceste condiții autorii au observat tendința angajatorilor să-i pedepsească (plătind un cost) pe cei care nu au depus efortul promis (68% din timp angajatorii au ales această cale) și să recompenseze în 70% din cazuri eforturile mai mari față de ce a fost contractat.

Mai mult, angajații se așteaptă ca angajatorul să folosească această nouă putere, așa că numărul contractelor în care efortul depus este sub ceea ce a fost promis a scăzut, iar numărul contractelor care au depășit efortul inițial promis a crescut.

În concluzie, ambele tipuri de jucători urmează o schemă internalizată de reciprocitate, chiar și în cazul în care nu pot exista repercursiuni.

Jocul ultimatumului

În acest joc, se prezintă o sumă de bani (de exemplu 10 lei) către doi jucători anonimi. Unul dintre jucători este instruit să ofere orice suma de lei de la 1 la 10 pentru al doilea jucător. După ce propunerea este făcută, aceasta nu se mai poate modifica, iar al doilea jucător poate să accepte oferta sau să o refuze. Dacă cel care a primit oferta acceptă, banii se vor împărți în felul acesta între cei doi participanți, însă dacă el refuză oferta, niciunul dintre jucători nu va primi recompensa.

În condițiile în care jocul se joacă doar o singură dată, între persoane anonime, nu ar trebui ca persoanele implicate în joc să arate comportamente altruiste, ceea ce ar însemna că cel care face oferta va da minimul posibil mereu (1 leu) iar cel care acceptă oferta va accepta orice suma de bani, fiind mai bine să plece cu ceva din acest joc. Replicarea acestui joc în multe locații din lume arată faptul că cei care hotărăsc ofertele propun deseori sume substanțiale (jumătate din suma de bani), iar cei care hotărăsc dacă acceptă sau nu deseori refuză oferte care sunt sub 30% din suma de bani inițială.

Jocul bunurilor publice

Acest joc se joacă pe mai multe ture în grupuri de jucători, spre exemplu 4, fiecare jucător începând experimentul cu un număr de unități monetare, să spunem 20, care pot fi convertite la final în bani. În fiecare tură a jocului participanții hotărăsc câți bani păstrează într-un cont privat și câți bani investesc într-un „proiect public”. Banii privați rămân în contul persoanei, însă la finalul rundei, fiecare participant va primi din totalul banilor strânși pentru proiectul public un anumit procent înapoi, să spunem pentru exemplul nostru că vor primi 40% înapoi. În aceste condiții, dacă toți jucătorii acționează egoist, vor avea la finalul primei runde banii primiți inițial, adică cele 20 de unități. Dacă toți cooperează și investesc toate cele 20 de unități, fiecare jucător va primi la finalul primei runde 32 de unități (40% din totalul de 80 de unități acumulate în proiectul public). 

În această variantă a jocului, în care nu există opțiunea pedepsirii jucătorilor care nu contribuie cu nimic, strategia rațional câștigătoare este cea a unui jucător egoist, care nu investește nimic în proiectul public și primește 0.4 din orice sumă investesc alte persoane. Totuși în realitate, cum putem deja intui și din rezultatele experimentale prezentate mai sus, oamenii nu acționează tocmai egoist. O serie de experimente cu acest joc au arătat faptul că majoritatea persoanelor încep în prima rundă prin a oferi aproximativ jumătate din banii lor pentru a fi investiți în proiectul public, însă pe parcursul a 10 runde aceste rate scad, ajungându-se ca majoritatea jucătorilor să adopte în final strategia egoistă. Întrebați de ce și-au schimbat strategia, majoritatea au răspuns că au fost frustrați de colegii care au contribuit mai puțin decât ei, și au vrut ca aceasta să fie o formă de pedeapsă. Așadar, majoritatea persoanelor încep jocul „pregătiți” să fie altruiști și să coopereze, și sunt pregătiți și să pedepsească jucătorii care refuză să coopereze.

Când posibilitatea de pedepsire a celor care nu cooperează există, nu doar că este folosită chiar dacă aceasta presupune costuri pentru cel care o aplică, dar nivelul de cooperare crește pe parcursul celor 10 runde, ajungând spre final aproape de cooperare perfectă. Asemănător cu observațiile de mai sus, există o motivație pentru a plăti costul necesar asigurării cooperării în grup, chiar dacă partenerii jocului sunt anonimi, și în ciuda faptului că nu există o recompensă pentru acest lucru.

Date din alte experimente sugerează că aceste comportamente de pedepsire altruistă sunt direcționate să pedepsească intenția și nu rezultatul acțiunilor. Acest experiment interesant arată că în situația în care știm că acțiunea care pare egoistă a partenerului de joc nu a fost alegerea lui, ci o aruncare de zar, nu vom pedepsi rezultatul acesteia.

Concluzii

Modelul reciprocității puternice poate apărea prin selecția de grup, dacă modelăm cooperarea într-o comunitate ca un joc al bunurilor publice. Autorii sugerează că în condiții normale, cooperarea este menținută prin frica ostracizării, rezultatele experimentelor prezentate mai sus confirmând faptul că doar posibilitatea de a fi pedepsit pentru acțiuni egoiste poate duce la o creștere semnificativă a nivelului cooperării. Aspectele importante însă pentru apariția la nivelul populației a unor reciprocatori puternici, care cooperează în mod altruist și pedepsesc acțiunile egoiste chiar dacă este costisitor, sunt perioadele critice în care nu mai este sigur că se vor primi recompense pentru cooperare, fiindcă însăși existența grupului este în pericol. În această situație devine critic pentru supraviețuirea grupului ca membrii săi să coopereze, iar simpla amenințare a ostracizării este posibil să nu fie suficientă pentru a promova cooperarea. Așadar apariția unor puternici reciprocatori care pedepsesc trădătorii poate fi elementul cheie care poate îmbunătăți șansele de supraviețuire ale unui grup.