Rolul părinților în dezvoltarea schemelor cognitive timpurii- INTERVIU TAMARA MACEA

R
Interviu realizat de Victor Bohuș

Bună, Tamara! Suntem entuziasmați să te avem alături de noi în această ediție a Newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR)! Tema lunii îi are în prim-plan pe părinți şi ne-am gândit să te contactăm știind că parenting-ul face obiectul tezei tale de doctorat. Modul în care ne creştem copiii este un subiectde larg interes, iar tu te afli printre cercetătorii care studiază acest domeniu într-o manieră științifică. Cum a început această pasiune a ta?

Bună, Victor! În primul rând doresc să vă mulțumesc, ție și Asociației Psihologilor din România (APR), pentru această invitație prin care mi-ați oferit oportunitatea de a vorbi despre tema mea de suflet şi subiectul tezei mele de doctorat – parenting-ul și schemele cognitive timpurii. Mi-am finalizat studiile în psihologie și formarea teoretică în psihoterapii cognitiv-comportamentale la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Îmi desfășor activitatea practică, oferind servicii de psihoterapie cognitiv-comportamentală în cabinetul individual de psihologie și în colaborare cu diverse organizații și instituții. Știam de pe băncile facultății cât de important este rolul mediului în dezvoltarea și menținerea psihopatologiei însă în practică am observat cât de greu este să reeduci mintea omului, să o dezveți de convingerile și comportamentele nesănătoase dobândite, în special, prin parenting-ul disfuncțional și să îi oferi o nouă educație, să faci un reparenting funcțional. În plus, aceste obiceiuri nu se șterg; cu foarte mult efort ele pot fi înlocuite cu unele noi și sănătoase, însă vulnerabilitatea va rămâne pentru totdeauna (e.g. vezi problema recăderilor pentru multe tulburări psihice). Oare n-ar fi mai eficient ca părinții să învețe cum să crească viitori adulți sănătoși și echilibrați din punct de vedere psiho-emoțional? Sau, mai simplu spus, de ce să fim nevoiți să intervenim când putem încerca să prevenim? Astfel, am decis ca, în cadrul Școlii Doctorale: Psihodiagnostic și Intervenții Psihologice Validate Științific a Universității Babeș-Bolyai, să studiez anumite mecanisme implicate în dezvoltarea și menținerea psihopatologiei copilului, mai specific rolul schemelor cognitive timpurii în parenting. 

Îți propun, înainte de a dezvolta această temă, să definim întâi termenii. Ce înseamnă parenting? 

Încă nu există un consens în literatura de specialitate cu privire la definiția conceptuală și operațională a constructului parenting. Se vorbește despre stiluri de parenting (vezi teoria lui Baumrind) și practici parentale. Însă lucrurile se complică și mai mult când ținem cont de context: putem spune despre practicile parentale că sunt bune sau rele în general, sau doar contextual? Se poate ca o practică parentală să fie utilă și sănătoasă dacă e folosită într-un anumit context și cu o anumită frecvență, dar aceeași practică să fie dăunătoare dacă e folosită într-un alt tip de context cu o altă frecvență? Literatura pe această tematică este foarte stufoasă și destul de încâlcită încă. 

În definitiv, de ce este relevant parenting-ul?Oamenii și-au crescut copiii cu mult timp înainte să apară psihologia. Părinții nu știu inerent cum să-și crească copiii?

Desigur, dintotdeauna oamenii și-au crescut copiii cum au știut mai bine. Însă, în prezent, nimeni nu mai pune la îndoială faptul că parenting-ul este unul dintre principalii factori ce contribuie la dezvoltarea și menținerea psihopatologiei copilului  (Sander & McCarty, 2005; McLeod, Wood & Weisz, 2007; Rapee 1997, 2012). N-aș spune că părinții nu știu inerent cum să facă un parenting sănătos; pe de o parte asta e o consecință a cunoașterii limitate, a faptului că încă nu înțelegem funcționarea omului în toată complexitatea lui, pe de altă parte, părinții au la rândul lor probleme nerezolvate pe care de multe ori nici măcar nu și le conștientizează în ciuda faptului că au consecințe serioase în viața lor de zi cu zi. Aceste probleme ținute bine sub preș le transmit mai departe copiilor lor. De aceea este relevant parenting-ul, ca să rupem acest cerc vicios și să nu transmitem problemele noastre mai departe copiilor, ca să putem contribui la dezvoltarea armonioasă a viitoarelor generații. 

Formarea ta profesională este cognitiv-comportamentală (CBT), fiind absolventă a Universității Babeș-Boyai de la Cluj-Napoca. Este abordarea psihoterapeutică cea mai amplu diseminată și puternic ancorată în cercetarea științifică. Ce implicații oferă CBT pentru parenting? 

paradigma în care am ales să-mi desfășor activitatea de cercetare este cea cognitiv-comportamentală tocmai pentru că la ora actuală este ”standardul de aur” în ceea ce privește psihoterapia și psihologia clinică. Există deja câteva programe de parenting care și-au dovedit eficiența pentru reducerea simptomelor de internalizare și externalizare la copii (ex. Buchanan-Pascall, Gray, Gordon & Melvin, 2018), însă niciunul dintre acestea nu vizează integrarea conceptului de nevoi emoționale de bază în parenting și nu țintesc modificarea unuia dintre mecanismele importante ale schimbării – schemele dezadaptative timpurii. Aceste două concepte, nevoile emoționale de bază și schemele dezadaptative timpurii ocupă un loc central în Terapia centrată pe scheme cognitive dezvoltată de Jeffrey Young (1999, 2003). Această formă de terapie derivă din CBT, însă a fost elaborată căutând soluții viabile pentru pacienții cu probleme cronice sau pentru care abordările terapiei cognitiv-comportamentale tradiționale nu sunt eficiente (tulburări de personalitate, tulburări cronice de pe axa 1, probleme de caracter non-clinice). Asumpția de la baza acestui model este că interacțiunea dintre temperamentul emoțional înnăscut și experiențele toxice din mediu, care mai degrabă frustrează aceste nevoi emoționale de bază în loc să le satisfacă, în copilăria timpurie și/sau adolescență, duc la formarea schemelor dezadaptative timpurii. Practic, rigiditatea schemelor, stabilitatea lor în timp (Riso et al., 2006; Wang et al., 2010) și efectul negativ asupra emoțiilor și comportamentelor le poziționează în categoria factorilor cu relevanță semnificativă pentru dezvoltarea și menținerea problemelor de sănătate mentală. 

Simplu spus, satisfacerea acestor nevoi emoționale de bază în copilăria timpurie și mai apoi în adolescență favorizează mai degrabă dezvoltarea psihologică armonioasă a copilului și mai târziu a viitorului adultului. Nesatisfacerea acestor nevoi emoționale de bază în copilăria timpurie și adolescență contribuie la creșterea probabilității de dezvoltare a psihopatologiei copilului și/sau a viitorului adult. Parenting-ul este o variabilă cheie în această ecuație. 

Punctai importanța schemelor dezadaptative timpurii. Aici faci puntea între concepte cognitiv-comportamentale și parenting, cu implicații pentru copii. Cum se dezvoltă aceste scheme? 

Young (2003) definește schemele cognitive timpurii ca fiind un tipar de gândire general și pervaziv ce cuprinde cogniții, emoții, amintiri și senzații corporale. Foarte important de menționat, comportamentele nu sunt componente ale schemelor cognitive, ci sunt un răspuns la acestea. Aceste tipare de gândire se perpetuează în timp, ghidează procesarea informațională din mediu într-un mod fie funcțional, fie disfuncțional și au un impact major asupra percepției de sine și a relațiilor cu ceilalți. Ele se formează în contextele relaționale cu persoanele semnificative (în special părinți, dar și covârstnici și cadre didactice) din copilăria timpurie și adolescență. Young (2003) grupează aceste scheme (18 la număr) în 5 mari categorii, pornind de la nevoile emoționale de bază:

  1. Nevoia de atașament securizant în relațiile cu ceilalți, alături de siguranță, stabilitate, încredere, sprijin și ghidaj în dezvoltare, acceptare. Frustrarea acestor nevoi duce la formarea câtorva scheme- precum teama de abandon, neîncredere în ceilalți, deprivare emoțională, deficiență (senzația copilului că e rău, inferior, că este ceva foarte greșit cu el și că acel ceva pe care niciodată nu îl poate identifica nu va putea fi ”reparat” niciodată, motiv pentru care nimeni nu îl va iubi dacă i-ar descoperi acest ”defect”) și izolarea socială. Dintre acestea, cea mai întâlnită schemă este cea de deficiență. 
  2. Nevoia de autonomie, competență și un sentiment al propriei identități. Frustrarea acestor nevoi duce la formarea câtorva scheme precum cea de dependență (neasumarea responsabilității pentru sarcini de zi cu zi din cauza convingerii că nu te poți descurca singur și ai nevoie de ajutor), cea de interdependență sau confundarea propriei identității (care nu s-a prea dezvoltat) cu a părinților sau persoanelor semnificative, schema de eșec în plan academic și profesional și schema de vulnerabilitate la vătămare și boală. 
  3. Nevoia de explorare și exprimare a propriilor nevoi și emoții, și valorizarea acestora. Neîntrunirea acestor nevoi duce la formarea schemei de subjugare (suprimarea preferințelor și dorințelor proprii și suprimarea emoțiilor, mai ales a furiei, de multe ori cu scopul de a evita respingerea), a schemei de autosacrificiu (satisfacerea benevolă a nevoilor celorlalți în detrimentul propriilor nevoi, de obicei izvorâtă dintr-o sensibilitate puternică față de durerea celorlalți) și a schemei de aprobare (stima de sine este dependentă de reacțiile celorlalți și nu de înclinațiile firești ale persoanei, aceasta căutând mereu atenția,  aprobarea și validarea din partea celorlalți).
  4. Spontaneitate și joacă, încurajarea și stimularea manifestării spontaneității și a spiritului ludic. Frustrarea acestor nevoi duce la formarea câtorva scheme precum inhibiție emoțională (de regulă inhibarea exprimării furiei și agresivității și a afectelor pozitive precum bucuria, afecțiunea, și supralicitarea raționalității), standarde nerealiste sau critică exagerată (convingerea că pentru a nu fi criticat, deci pentru a fi acceptat, trebuie să ating un nivel exagerat de crescut de performanță; perfecționism și reguli rigide), pesimism și pedepsire (convingerea că fiecare greșeală trebuie să fie aspru pedepsită și dificultatea de a ierta).
  5. Nevoia de structură, reguli și de autodisciplină. Neîntrunirea acestor nevoi duce la formarea a două scheme: grandomanie (sau narcisism) și autocontrol redus (evitarea disconfortului de orice fel, toleranță scăzută la frustrare, dificultăți în amânarea recompensei, impulsivitate crescută).

Cum pot fi evaluate aceste scheme dezadaptative? 

Voi menționa câteva dintre cele mai folosite scale. Pentru evaluarea schemelor dezadaptative timpurii la adulți se folosește scala Young Schema Questionnaire Short Form (YSQ-S3; Young, 2005) care a fost adaptată și pe populația din România (YSQ-S3; Trip, 2006). De fapt, este singura scală pentru măsurarea schemelor timpurii ce a fost adaptată pe populația din România. Recent, Louis și colab. au dezvoltat și scala pentru măsurarea schemelor adaptative timpurii la adulți – Young Positive Schema Questionnaire (YPSQ; Louis, Wood, Lookwood, Ho și Ferguson, 2018). Pentru măsurarea schemelor dezadaptative timpurii la copii se folosește scala Schema Inventory for Children (SIC; Rijkeboer și De Boo, 2010).

Care este cea mai funcţională alternativă? Există scheme pozitive? 

Da. Constructul de scheme adaptative timpurii nu este nou, însă abia recent a fost dezvoltat primul instrument pentru măsurarea acestora, pornind de la Young Schema Questionnaire – Short Form (YSQ-S3; Young și Brown, 2005). Instrumentul se numește Young Positive Schema Questionnaire (YPSQ; Louis, Wood, Lookwood, Ho și Ferguson, 2018). Cum spuneam și mai devreme, schemele pozitive se formează când nevoile emoționale de bază ale copilului sunt satisfăcute – în cea mai mare parte, de către părinți.

Putem să ne gândim la schemele cognitive timpurii ca fiind un construct dimensional, astfel încât fiecare schemă poate fi măsurată pe un continuum pornind de la dezadaptativ și mergând până la adaptativ. Atunci, spre exemplu, eu pot avea un nivel crescut pentru schema dezadaptativă de standarde nerealiste (adică un nivel scăzut pentru schema de standarde realiste), un nivel mediu pentru schema adaptativă de succes (și pentru cea de eșec) și un nivel scăzut pentru schema dezadaptativă de vulnerabilitate la rău și boală (adică un nivel crescut pentru schema de siguranță). Voi folosi exemplul schemei de vulnerabilitate la rău și boală versus cea de siguranță pentru că este cea mai prezentă în contextul actual. Alternativa sănătoasă, adică schema de siguranță, denotă o preocupare față de ce s-ar putea întâmpla rău și față de contractarea virusului, iar această preocupare este echilibrată prin comportamente adecvate de gestionare a riscului. Cu alte cuvinte, mă preocupă sănătatea mea și a celor dragi, însă această preocupare nu interferează cu desfășurarea eficientă a activităților de zi cu zi (muncă, timp de calitate petrecut cu copilul, relaxare, socializare etc.); de aceea mă informez corect și împărtășesc informațiile cu cei dragi, țin legătura cu ei (poate mai des decât o făceam în trecut) și mă asigur că sunt bine, stau în casă, respect recomandările oficiale de protecție și comportament pe perioada pandemiei, etc. 

Cum pot fi părinții ajutați să dezvolte scheme adaptative, respectiv cum pot fi sprijiniți copiii într-o secvență psihoterapeutică, prin intermediul părinților?

Părinții au mai multe opțiuni: fie apelează la servicii specializate de tipul coaching parental, consiliere psihologică sau psihoterapie, fie încearcă să folosească resurse de tip self-help. Încerc să sintetizez în mare care ar fi pașii de urmat și ofer câteva resurse de self-help. Deocamdată se pot face doar niște recomandări generale pornind de la ceea ce știm deja din abordarea Schema Therapy. Dacă ar fi să împart secvența terapeutică în câteva etape mari, acestea ar fi: 

1) autocunoaștere, psihoeducație cu privire la propriile scheme și la schemele copiiilor; 

2) înțelegerea dinamicii interacțiunii dintre propriile scheme și cele ale copiiilor; 

3) reducerea nivelului schemelor dezadaptative și creșterea nivelului schemelor adaptative în contextul dinamicii diadei părinte – copil. 

Primul lucru constă în identificarea schemelor adaptative și dezadaptative timpurii ale părinților și ale copiiilor, folosind instrumentele pe care le-am menționat mai sus. Apoi, ar fi nevoie ca aceștia să înțeleagă originea și evoluția celor mai proeminente scheme identificate la ei înșiși și la copiii lor și felul în care ele se manifestă și le afectează viața de zi cu zi în prezent (în ce măsură îi ajută sau îi împiedică să își atingă obiectivele). În funcție de contextul fiecărei persoane în parte, se stabilesc o serie de obiective realiste specifice, pornind de la obiectivul general – reducerea nivelului schemelor dezadaptative și creșterea nivelului schemelor adaptative. Ajungem acum și la partea care necesită cel mai mult efort și care durează o perioadă mai lungă de timp: modificarea propriu-zisă a schemelor folosind tehnici cognitive, comportamentale, experiențiale și interpersonale. Dau un exemplu tot pe schema de vulnerabilitate la rău și boală. Copilul observă că părinții lui sunt foarte îngrijorați în legătură cu această boală, îi aude vorbind mai tot timpul despre subiectul acesta, vede că îi sună pe bunici de mai multe ori ca să se asigure că aceștia sunt bine, vede și că își sună prietenii mai des ca să dezbată noile știri senzaționale și catastrofale despre coronavirus, observă starea lor de agitație și anxietatea exagerată. Cum percepe copilul acest context? Ca fiind extrem de nesigur. Nevoia lui de siguranță devine tot mai stringentă. Dar și părinții, la rândul lor, au aceeași nevoie, de siguranță. Dacă și părintele și copilul au nevoie de siguranță, cine este mai în măsură să răspundă acestei nevoi? Dacă părintele nu învață să își satisfacă lui însuși nevoia de siguranță într-un mod sănătos (vezi mai sus), atunci nu va putea să răspundă într-un mod sănătos nici nevoii de siguranță a copilului. Soluția este ca părintele să lucreze cu propriile lui scheme, pentru ca mai apoi să poată modela dezvoltarea schemelor adaptative la copil. Așadar, reiau ce spuneam mai sus: această muncă se poate face fie individual, folosind materiale de tip self-help, fie urmează câteva ședințe de coaching parental sau consiliere psihologică sau psihoterapie. 

Pentru self-help, recomand două cărți excelente: Cum să-ți reinventezi viața (Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko) și Good enough parenting (John Philip Louis & Karen McDonald Louis). Recomand lecturarea lor în această ordine. Prima carte vă ajută să înțelegeți fiecare schemă, să identificați propriile scheme centrale, să înțelegeți cum s-au format în cazul dumneavoastră și ce tehnici puteți folosi pentru a le ameliora. A doua carte merge mai departe și vă dezvăluie cum arată schemele la copii, cum se formează în cazul lor, ce practici parentale sănătoase folosiți și ce ar merita să schimbați dar mai ales cu ce practici sănătoase le puteți înlocui pe cele nesănătoase. Ambele cărți sunt foarte practice și conțin foarte multe exemple și tehnici. Din păcate, a doua carte nu este tradusă în română, însă dacă vă descurcați cu limba engleză, o recomand cu mare drag. Între timp puteți să exersați implementând cei câțiva pași simpli atunci când discutați cu copilul dumneavoastră despre coronavirus, prezentați într-un articol util de la UNICEF.care 

Mulțumim pentru interviu, Tamara! Unde te pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să te contacteze?

Vă mulțumesc și eu!

Mă puteți găsi la adresa de e-mail tamaramacea@gmail.com, pe linkedin și pe facebook.

Victor Bohuș

Victor Bohuș este absolvent al masteratului Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este pasionat de cercetarea funcționării minții umane, iar printre interesele sale specifice se numără psihoterapia, psihologia interculturală și psihologia evoluționistă.

Add comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR