De unde vin părinții? Modele culturale de parenting

A fi părinte e un sport sângeros — mai ales când prietenii hipsteri, bunica din Rădăuți și experții internaționali sunt departamentul tău de parenting. Uneori, modelele noastre culturale modelează profund felul în care privim parenting-ul și comportamentele parentale pe care le adoptăm efectiv. Dar cum ne formează cultura ca părinți și până unde ne dictează practicile?

Ce e universal și ce e relativ în parenting?

Atunci când vorbim despre modele de parenting, ne aflăm, de fapt, între două planuri de discuție:

(1) Planul prescriptiv include bunele practici universale, care vizează dezvoltarea sănătoasă a copilului – atât din punct de vedere biologic, cât şi psihologic. În acest plan, cadrul de referință al individului este alcătuit din țintele universale (transculturale) de dezvoltare umană. În această sferă de discuție, puteți citi celelalte articole din newsletter, despre stresul parental și stiluri de parenting abuziv.

(2) Celălalt plan de discuție este palierul cultural, care are în vedere diferențele de cogniții și practici parentale dintre culturi și funcțiile lor în contextul acelor culturi. Aici, sistemul de referință al individului este însăși cultura în care trăiește și care îi pre-determină obiectivele de socializare. Cu alte cuvinte, fiecare societate își pregătește părinții pentru a crește copii adaptați la cerințele și organizarea acelei societăți. Desigur, asta nu înseamnă că ne uităm numai la ce este relativ cultural. De exemplu, avem date transculturale care arată că pedepsele fizice conduc la creșterea agresivității în rândul copiilor, iar aici putem stabili o concluzie universală.

De la cultură la practicile parentale

Convențional, în științele sociale, putem defini cultura ca pe un sistem de înțelesuri și practici împărtășite de un grup de oameni, cu scopul de a-și organiza viața în comunitate (Bornstein, 2012). În acest sens, practicile parentale sunt soluții specific-culturale la cerințele de dezvoltare ale copilului (Keller & Kärtner, 2013).

Părinții acționează sub presiunea a două forțe: cerințele copilului și așteptările comunității, în care resursele disponibile și relațiile sociale sunt pre-organizate (Super & Harkness, 1999, 2002). Implicit, creșterea unui copil obligă la socializarea în cultura grupului și activează în părinți un set de cogniții despre obiectivele adaptative pe care ei trebuie să le atingă („rolul meu ca părinte este să mă asigur că fiica/fiul meu realizează  X”). În modelul eco-cultural, aceste obiective de socializare stau la baza repertoriului de practici ale părinților.

Din (1) obiectivele de socializare sunt derivate așa-numitele (2) etnoteorii parentale (idei cu privire la ce presupune a fi părinte, ce domenii ale dezvoltării trebuie stimulate, ce face un părinte bun sau cine trebuie să își asume anumite roluri), care determină direct (3) practicile parentale. Un exemplu concludent este zâmbetul social, pe care copiii îl dezvoltă în primele luni de viață. Studiile arată că nou-născuții beduini (Israel) și japonezi zâmbesc social mai puțin și mai târziu decât cei irlandezi sau israelieni Sephardi — explicabil prin importanța diferită pe care părinții din aceste grupuri o acordă stimulării emoționale a copiilor. Pentru unele comunități, expresivitatea personală nu reprezintă o valoare în sine.

Părinții adoptă etnoteorii prin tradiție, dar și prin expunerea la modele culturale curente sau la opiniile unor „experți” cu privire la cum ar trebui crescuți copiii (câteva exemple în vogă: gentle parenting, anti-vaccinismul, politica don’t hold your baby). Morala: data viitoare când primim un sfat revoluționar de parenting, să ne asigurăm că se bazează pe dovezi și că nu e doar o opinie devenită memă culturală.

Etnoteoriile parentale influențează atât comportamentele specifice ale părinților, cât și înțelesurile acestor comportamente. Sub distincția dintre comportament (formă) și înțelesul sau interpretarea sa (funcție), același comportament poate avea semnificații diferite și viceversa, în funcție de cultura de referință (Bornstein, 2012). De exemplu, părinții chinezi tind mai degrabă să asocieze stilul autoritar (controlling) cu manifestarea grijii, pe când în Belgia el e asociat cu limitarea autonomiei copilului (Chen, Soenens, Vansteenkiste, Van Petegem & Beyers, 2016). 

Două scenarii de dezvoltare

Modelul eco-cultural pleacă de la teoria auto-determinării și recunoaște autonomia psihologică și relaționarea (relatedness) ca două nevoi fundamentale de îndeplinirea cărora comunitatea răspunde direct, prin părinți. Autonomia și relaționarea sunt, astfel, și constructe culturale — dimensiuni ale socializării, care denotă practicile prin care fiecare comunitate satisface aceste nevoi. Ipoteza multiculturală este, așadar, că toate societățile urmăresc îndeplinirea acestor nevoi fundamentale în individ, dar sub semnificații și moduri de organizare diferite, și că favorizarea implicită a unei dimensiuni modelează nișa de dezvoltare a copilului.

Ca variabile culturale, autonomia și relaționarea sunt definite diferit față de nivelul individual. Autonomia, pe de o parte, se referă la independența percepută a individului în raport cu intențiile, cererile și preferințele generale ale propriei comunități. Relaționarea, pe de altă parte, este conceptualizată ca relaționare ierarhică, i.e. poziționarea individului în acord cu o structură ierarhică și orientarea acțională spre nevoile și obiectivele comune ale comunității. 

Unele culturi valorizează în mod tradițional dezvoltarea autonomiei ca obiectiv principal de socializare. Pentru altele, cel mai important outcome este relaționarea (interdependența). Trebuie însă menționat că diferențele nu pot fi reduse la împărțirea Occident—„restul lumii”. De asemenea, cu toate că diferențele se suprapun adesea cu distincțiile urban-rural și cu profilurile de venit per capita, paradigma de parenting dominantă într-o comunitate e mai degrabă relativă la profilul demografic și la contingențele de mediu ale acelei comunități. Să luăm comparația lui Keller (2016), dintre două paradigme de comportament parental față de nou-născuți:

A nu se înțelege din comparația de mai sus că există diferențe nete, uniforme, între grupurile WEIRD și cele non-WEIRD — în speță, că Germania se află în totalitate în coloana din stânga, iar India în dreapta. De exemplu, familiile din New Delhi seamănă mai mult cu cele din München decât seamănă etnicii austrieci și cei italieni din Tirol (Austria).

În loc de concluzie

Competența culturală e esențială pentru specialiștii care trebuie să lucreze cu persoane din alte comunități, fie că vorbim despre migranți, minorități etnice, religioase sau pur și simplu membrii unui alt areal socio-economic. De aceea, e important să înțelegem mecanismele care fac părinții de pretutindeni asemănători și diferiți în același timp.

Așadar, ce face un părinte bun? Pe de o parte, avem planul universal de discuție: știm câteva lucruri generalizabile (am dat exemplul pedepselor fizice) și e important să ținem cont de ele. Pentru asta, nu e suficient să citim opiniile experților. Modelele disponibile, oricât de populare, pot fi doar alte etnoteorii pe care noi le punem sub umbrela științei.

Totodată, „noi, occidentalii” tindem să fim în continuare eurocentrici. Morala poveștii este că harta lumii nu se împarte în două sau în trei, și că un model de parenting nu este corect doar pentru că e al nostru. Din perspectivă culturală, un model de parenting poate fi evaluat în funcţie de măsura în care formează indivizi adaptați propriului context social. Dar e din ce în ce mai probabil că generațiile viitoare ne vor evalua pentru cât de bine le-am pregătit pentru intrarea în comunitatea globală.