Stilul de atașament este unul dintre cei mai invocați factori de risc pentru o varietate de tulburări mentale și dificultăți în relațiile interpersonale. Există într-adevăr dovezi consistente care susțin rolul unui atașament insecurizant în apariția problemelor de internalizare ( tulburări afective) și externalizare (agresivitate), abuzului de substanțe și chiar al deficitului de abilități sociale. În ce măsură este însă atașamentul timpuriu un aspect nemodificabil ale cărui efecte se propagă în viața de adult este mai greu de stabilit. Câteva lucruri care nuanțează relațiile descrise mai sus pot fi regăsite în acest articol.
Stilul de atașament afectează dezvoltarea, dar nu are mereu ultimul cuvânt
Înțelegerea importanței atașamentului a pornit de la studii pe populații vulnerabile cum ar fi copii instituționalizați în rândul cărora atașamentul dezorganizat este – în mod nesurprinzător – semnificativ mai prevalent. Dezvoltarea copiilor care nu formează o relație de atașament satisfăcătoare este afectată pe mai multe planuri. Mai puțin subliniat însă este poate faptul că multe dintre deficitele de dezvoltare constatate sunt agravate de comportamente de îngrijire precare, care sunt independente de tipul de atașament.
Mai mult, într-o meta-analiză relativ recentă autorii constată că în cazul persoanelor vulnerabile și cu statut economic scăzut relația dintre atașamentul securizant și probleme diverse de sănătate mentală este, în mod paradoxal, mai slabă decât în cazul familiilor mai stabile și cu mai multe resurse. Una dintre posibilele explicații ale acestor rezultate este aceea că, atunci când factorii de risc sunt multiplii, efectele atașamentului nu mai înclină balanța într-un mod categoric.
Cu alte cuvinte, e mai probabil ca într-un mediu impredictibil, în care ești predispus la discriminare și sărăcie, să ai simptome depresive care nu sunt ameliorate atât de mult de o relație de atașament bună, dar nici agravate serios de un stil de atașament nesigur. Totuși, aceasta nu e singura explicație posibilă și nu este nici o ipoteză testată de autori, care subliniază nevoia de studii viitoare.
În concordanță cu ideile precaute exprimate anterior sunt și datele unui studiu în care s-a investigat aceeași relație dintre problemele emoționale și atașamentul parental și care arată că legăturile sunt semnificative atunci când sunt studiate în același moment de timp, dar nu și când sunt studiate longitudinal, în acest caz, la distantă de 3-4 ani, sugerând că lucrurile sunt mai degrabă dinamice și susceptibile la schimbare.
Atașamentul timpuriu dictează, fără a rămâne neapărat neschimbat
Una dintre întrebările grele legate de atașament rămâne aceea legată de măsura în care acesta, odată format, se mai poate modifica. Una dintre premisele inițiale ale teoriei atașamentului este că relația părinte-copil funcționează ca un prototip pe baza căruia construim toate celelalte relații inclusiv cele romantice. Un mod alternativ mai recent de a privi lucrurile este cel revizionist, în care se presupune că oamenii pleacă de la experiențe timpurii de atașament, pe care le remodelează pe măsură ce acumulează experiențe în diferite tipuri de relații.
Cercetările care investighează atașamentul de-a lungul vieții sunt greu de realizat, însă rezultatele unui studiu care încearcă să modeleze dinamica atașamentului folosind datele unei meta-analize (cuprinzând publicații nu foarte recente, e drept) sunt interesante. În primul rând, atașamentul pare a funcționa într-adevăr ca un prototip, nu ca un model permanent modificabil. Totuși autorul atrage atenția că acest lucru nu înseamnă că atașamentul din copilărie va fi același la maturitate. Rezultatele arată că mai degrabă atașamentul fiecărei persoane este caracterizat de un anumit nivel de securitate/ insecuritate format inițial în jurul căruia ea va gravita, având fluctuații ce depind de anumite condiții.
De pildă dacă controlul asupra mediului crește (când avem resurse pentru a face alegeri care ne reprezintă, de exemplu) gradul de securitate crește și el sub acțiunea factorului protectiv respectiv, după care poate reveni la valorile inițiale. Aceste date sugerează că oamenii nu sunt neapărat caracterizați de un singur tip de atașament ci mai degrabă de un pattern care pleacă și se întoarce la o valoare de bază pe care o conturăm în copilărie.
Lipsa legăturilor semnificative între problemele emoționale (precum depresia) și atașamentul parental la adolescenți de-a lungul vieții, precum și existența acelorași legături într-un moment specific pot fi explicate poate de asemenea oscilații, mai ales într-o perioadă extrem de dinamică ca adolescența.
Atașamentul la adult și relațiile romantice- o problemă mai degrabă separată, cel puțin deocamdată.
Un atașament prototipal presupune, după cum am menționat mai sus, că modelul achiziționat în copilărie va fi utilizat în toate celelalte tipuri de relații, incluzându-le pe cele romantice. Și în acest caz există dovezi solide că atașamentul evitant sau/și anxios al partenerului (măsurat la maturitate) afectează calitatea relației pe mai multe planuri, inclusiv cel al sexualității.
Mai mult, insatisfacția în astfel de situații pare să crească odată cu durata relației, mai ales pentru femei. Totuși, aceste studii nu ne permit să tragem concluzii definitive cu privire la menținerea stilului de atașament parental. Nici conceptualizarea, nici măsurarea atașamentului la adult nu corespund perfect modelului constatat pe copii și nu toate studiile folosesc un corespondent validat al atașamentului parental evaluat la maturitate. E posibil ca impactul atașamentului parental asupra relațiilor romantice să fie legat de dificultăți de reglare emoțională. Continuitatea aceluiași tip de atașament rămâne extrem de greu de probat, cel puțin deocamdată.
Cu ce ar trebui să rămânem?
A găsi o singură explicație sau un factor general pentru o varietate mare de probleme în cazul comportamentului uman este cel mai probabil un miraj prea frumos ca să fie adevărat. Atașamentul este fără îndoială unul dintre cele mai importante fenomene care susțin dezvoltarea umană. O mulțime de alți factori însă ne împiedică să dăm sentințe definitive, ceea ce de multe ori se dovedește a fi mai degrabă un lucru bun.
Ioana - Andreea Rățoi
Andreea Rățoi este dublu-absolventă de master, absolvind întâi Psihologia Sănătății-Cercetare Clinică și Optimizare Comportamentală și apoi masterul de Neurobiologie din cadrul Universității București. Este preocupată de psihologia clinică și cognitivă, în special de modul în care neuroștiințele pot ajuta la clarificarea proceselor psihologice și la selectarea de intervenții eficiente.