De la alb la negru: cum ajungem să mințim fără să vrem

Când prindem pe cineva cu minciuna, reacția e setată în genele noastre: avem de-a face cu o persoană fără caracter, de care e mai bine să ne ferim. Economia comportamentală ne arată că sunt mai complicate de atât, și că e în interesul nostru să înțelegem felul în care mințim, pentru ca lucrurile să nu ne scape de sub control.Din 2002, Dan Ariely și colaboratorii săi derulează o serie de studii denumite Experimentele Matrix, cu scopul de a măsura mai precis cum și cât de mult mint de fapt oamenii.În cadrul experimentelor, un grup de participanți trebuie să rezolve 20 de probleme de matematică în 5 minute, iar apoi să raporteze singuri numărul de răspunsuri corecte, urm\nd a fi răsplătiți cu o sumă de bani pentru fiecare răspuns corect raportat.Peste 40.000 de oameni au participat până acum în aceste experimente. În medie, oamenii au rezolvat 4 probleme, însă au declarat că au rezolvat 6. Aproape 70% au trișat.

Doar 20 de participanți – adică 0,05% din total – au declarat că au rezolvat toate problemele, profitând la maxim de vulnerabilitățile sistemului. Ce e cu adevărat interesant este că, atunci când au intrat în contact cu asemenea persoane, care au mințit în mod evident și fără scrupule, și ceilalți oameni din grup au fost contaminați. Rata minciunii din grupul respectiv a crescut exponențial

Cine nu minte puțin din când în când?

Ariely îi pune adeseori pe oameni să se gândească la tipul de minciuni pe care le spun. Minciunile albe, sunt un exemplu de minciuni pe care societatea le încurajează (”Nu draga mea, nu cred că te-ai îngrășat!”) Mai avem și alte tipuri de minciuni nevinovate în portofoliu.

De exemplu, limita de viteză. Ce mare lucru dacă conducem cu 66 km la oră într-o zonă unde limita e 60km/h? Iar dacă exagerăm puțin pe un profil de dating și ne facem mai dezirabili cu hobby-uri pe care nu le practicăm sau cu o poză de acum 10 ani?

Problema apare când ajungem la felul în care reconciliem minciuna cu imaginea noastră de sine. Cum e posibil să ne considerăm onești dar în același timp să recunoaștem că nu suntem?

Explicația stă în procesul de raționalizare. Și problema e tot aici.

Pe de o parte vrem să ne uităm în oglindă și să credem despre noi că suntem oameni cinstiți și minunați. Iar pe de altă parte ne plac beneficiile pe care ni le aduce minciuna. Dacă trișăm doar un pic nu trebuie să plătim cu imaginea și stima noastră de sine.

Ariely numește acest ”un pic” Fudge Factor (factorul cu care ai voie s-o mierlești), măsura în care putem să ne purtăm greșit și totuși să ne păstrăm capacitatea de a ne considera persoane oneste.

În multe studii ulterioare, Ariely și colaboratorii săi au descoperit că orice afectează Fudge Factor-ul ne modifică și capacitatea de disimulare, făcându-ne să trișăm mai mult pentru că avem la dispoziție o raționalizare validă care face ca minciuna să nu ne mai aducă sentimente de greșeală sau vinovăție.

În experimentul în care micii trișori (”am rezolvat 6 probleme în 5 minute!” în loc de 4) au fost puși în contact cu marii trișori (”am rezolvat 20 de probleme în 30 de secunde!”), Fudge Factor-ul individual – în medie de 2 probleme – a fost amplificat de exemplul social acceptat de normele sociale ale experimentului. La final, 24.3% dintre participanți au imitat modelul marelui trișor, spunând că au rezolvat și ei toate problemele. Dacă îți spui  ”Toată lumea o face!” e ușor apoi să raționalizezi că nu faci nimic rău și să trișezi mai mult decât ai face-o în mod normal.

Iar lista cuprinde o mulțime de elemente care au puterea de a deveni factor de multiplicare a Fudge Factor-ului.

”Nu rănesc pe nimeni”

”Mint pentru altcineva”

Conflicte de interese

Normele sociale

Lipsa supervizării

Creativitatea

Oboseala

Distanța de crimă

Păcăleala de sine.

Ce învățăm din asta?

Că dacă minciuna ar fi pe un continuum, unde la un capăt ar fi sinceritatea radicală, iar în celălalt capăt am fi unul din acei 20 de oameni  (din 40.000!) care au profitat la maximum de vulnerabilitățile sistemului, cam orice pică la mijloc este acceptabil social, fie că oamenii își dau sau nu seama că mințim, trișăm sau disimulăm.

În același timp, în 2018, lumea este din ce în ce mai polarizată și poate suntem mai expuși decât oricând la informații despre care nu știm sigur dacă sunt adevărate sau nu la prima vedere, dar pe care suntem mai dispuși să le acceptăm ca fiind adevărate dacă ne confirmă credințele.

Având în vedere că avem tendința să mințim atât cât ne lasă oamenii din jurul nostru, iar noi suntem oamenii care formează grupuri la rândul nostru, întrebarea pe care am putea să ne-o punem ar fi: care este lumea în care am vrea să trăim și cum putem să contribuim personal la construirea ei?