EDITORIAL: Despre APR ca sursă de identitate in psihologia românească

E

Psihologia, ca orice profesie – și mai ales ca orice profesie liberală – trăiește intensiv prin intermediul unui mecanism identitar. Nu vom vedea ingineri sau programatori vorbind despre “comunitatea lor profesională” cu același patos cu care se întâmplă la psihologi. Este poate o expresie a trecutului nostru recent si mediu, plecând de la desființarea psihologiei pe vremea comunismului și ajungând până la subjugarea ei unor interese personale cu iz infracțional în ultimii ani.

În această construcție comunitară și identitară, Asociația Psihologilor din România (APR) a jucat un rol important în cel puțin două perioade. Prima a fost perioada comunismului, când “rezistența” a fost realizată de un număr de membri marcanți ai APR, din păcate prea puțin și prea rar amintiți, a doua a fost la înființarea instituției de reglementare, adică a Colegiului Psihologilor din România (CPR), unde APR a avut un rol important. Nu cred că sunt psihologi care ar putea contrazice faptul că aceste două momente sau perioade importante sunt puncte critice marcate de APR pentru psihologia românească. Aș adăuga un al treilea moment la această enumerare: APR a fost un pilon important în redarea CPR către psihologi în 2017 și începutului anului 2018. Sunt convins că istoria profesiei noastre va recunoaște și acest al treilea moment de contribuție.

Totuși, acum că CPR este repus pe traiectoria pe care ar fi trebuit să o aibă de la început, mai mulți colegi întreabă ”de ce mai e nevoie de APR”? Ca și cum APR este vreun erou Marvel sau vreo entitate mitică, pe care o scoatem din sertar sau care apare din neant atunci când e nevoie de ea, pentru a-și lua frumos lucrurile și a dispărea după rezolvarea crizei, până data viitoare când va fi necesară pentru a ne salva.

Dimpotrivă, argumentul meu este că APR nu ar fi trebuit să ajungă într-un con de umbră de la bun început. Ceea ce comunismul nu a reușit să facă – să desființeze APR – aproape că am reușit noi să facem, prin nepăsare și neimplicare și prin impulsul de a pune toate ouăle într-un singur coș – coșul CPR. Și ce a ieșit din acest impuls, am văzut … Eu cred cu tărie că dacă APR ar fi fost o organizație vie și prezentă în viața psihologilor, nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns în Colegiu. Și mai cred că APR poate fi unul din garanții că nu se va mai ajunge vreodată la așa ceva. APR este așadar o instituție care oferă echilibru în comunitatea noastră profesională.

Modelul de organizare care a permis psihologiei cea mai frumoasă dezvoltare este fără doar și poate cel american și în acea direcție mă uit pentru a găsi inspirație pentru comunitatea psihologilor din România. Acest model este bazat pe o instituție de reglementare (în cazul lor, Association of State and Provincial Psychology Boards, ASPPB) și o organizație asociativă (în cazul lor, Asociația Psihologilor Americani, APA). Sistemul acesta dual are la bază o operare impersonală și distantă a ASPPB, bazată pe certificare și o operare vizibilă constant, foarte activă, a APA. APA însă nu reglementează nimic – ASPPB reglementează și certifică dreptul de practică în baza acestor reglementări. Totuși, acest lucru e făcut impersonal, pe baza unor evaluări obiective ale competenței acumulate și traiectoriei profesionale trecute.

Eu cred că acesta este modelul care poate funcționa și în România.

CPR își va redefini probabil rolul mult mai explicit în domeniul reglementării și certificării. Prin definiție, reglementarea și certificarea profesională vorbesc despre limite minimal acceptabile – nu trebuie să fii cel mai bun, ci suficient de bun încât să nu aduci deservicii prin activitatea ta. Căci, până la urmă, obiectivul principal al unei instituții de reglementarea este protejarea publicului. Însă asta înseamnă că CPR, prin definiție, nu are vreo treabă cu ghidurile de bună practică sau cu aspirațiile înalte. Asta cred că a fost și sursa unora dintre frământările eterne din CPR în ultimii 12 ani: un grup de oameni care puneau presiuni spre profesionalizare (”cea mai bună practică posibilă”), care se confrunta cu un grup de oameni care puneau presiuni spre incluziune și populism (”să dăm câte una, să ajungă la toți”) – ambele aceste grupuri ignorând că obiectivul de a servi și proteja publicul nu este servit nici de coduri înalt aspiraționale și elitiste dar nici printr-un nivel prea jos al practicii acceptabile. Până la urmă, ce a lipsit a fost echilibrul…

APR își îmbrățișează de aceea misiunea de a oferi ghidaj cu privire la construcțiile aspiraționale. Sunt destul de sigur că nu vom vedea vreodată un ghid de bună practică realizat de CPR: sunt mai multe motive pentru asta (cum ar fi că, evident, comportamentul trecut prezice comportament viitor), dar mai mult decât orice, accentuez faptul că nu e consonant cu misiunea sa. APR are însă exact și direct această misiune: să combine știința și practica, aceste două componente egale (în importanță, aport, viitor) ale psihologiei.

Iar APR îmbrățișează fără doar și poate această importantă misiune: să îmbogățească practica prin conexiune cu știința, să ghideze știința în funcție de nevoile practice. Dezvoltarea psihologiei în România sunt convins că va fi imprimată major în următorii ani de APR, mai mult decât de orice altă organizație. Și acesta este motivul pentru care invităm psihologii alături de noi: pentru șansa de a contribui la ceva ce s-a oprit pentru 12 ani – evoluția psihologiei românești.


Dragoș Iliescu este Profesor de Psihologie în cadrul Universității București și secretarul general al APR. Interesele sale de cercetare se învârt în jurul a 3 domenii principale: evaluarea psihologică și educațională, testarea și conceperea de teste (cu o importantă componentp cross-culturală), și psihologia aplicată. El este în prezent Președintele (2016-2018) International Test Commission (ITC).


Adaugă un comentariu

Abonare

ABONAȚI-VĂ LA NEWSLETTER-UL APR


%d bloggers like this: