Ce este iertarea și de ce o facem?

Iertarea este un act care joacă un rol important nu doar în relațiile noastre, ci și în filosofie și spiritualitate, fiind adesea văzută ca o cale spre înțelepciune și creștere personală, deci depășind caracterul de act tranzacțional între o victimă (care oferă iertarea) și un agresor (care o cere și o acceptă). În acest articol vom discuta despre definirea și conceptualizarea iertării interpersonale și despre procesul de decizie care stă în spatele acestui act în relațiile cu ceilalți.

 

Ce este iertarea și cum este ea înțeleasă în viața de zi cu zi

Enright și Fitzgibbons (2015) definesc iertarea ca pornind de la realizarea sau percepția conform căreia o altă persoană ne-a greșit, tratându-ne nedrept. Atunci când alegem în mod voluntar să controlăm emoțiile și acțiunile cu valență negativă pe care le avem în fața acestei persoane și, mai mult decât atât, să le înlocuim cu unele pozitive, cum ar fi empatia sau compasiunea, atunci apare iertarea. Din această definiție putem observa o primă caracteristică a iertării: ea nu are la bază interacțiunea directă cu persoana care a greșit. În această conceptualizare, oamenii pot ierta oriunde s-ar afla, indiferent dacă persoana care a greșit este în fața lor sau nu, indiferent dacă acesteia îi pare rău sau nu pentru actele sale.

După cum sugerează și definiția, greșelile care pot fi iertate nu sunt întotdeauna violențe sau abuzuri, însă adesea în literatură găsim termenii „victimă” și „agresor” utilizați pentru a descrie diada, cu scopul de a facilita și uniformiza exprimarea. În același spirit le vom folosi în continuare, cu clarificarea că victima este persoana care iartă, iar agresorul este persoana care este iertată.

Unii autori și-au propus să investigheze iertarea din perspectiva sensului pe care acest act îl are pentru oamenii normali, non-experți (engl. layperson conceptualization). De exemplu, Mullet et al. (2004) au construit un chestionar alcătuit din 93 de afirmații despre acțiunea de a ierta și au cerut participanților să evalueze fiecare frază în funcție de cât de mult sunt sau nu de acord cu ea. Analiza factorială a relevat o structură de patru factori care descriu percepții generale despre iertare:

1. Iertarea este o schimbare de atitudine (engl. change of heart), incluzând afirmații legate de diminuarea emoțiilor negative și înlocuirea lor cu emoții pozitive. Oamenii care sunt de acord cu această definire a iertării consideră că, odată ce am iertat o persoană, aceasta ne recapătă încrederea și afecțiunea, că decidem să reparăm relația cu acea persoană. Aproape jumătate dintre participanți au apreciat că nu sunt de acord cu ideea că iertarea reprezintă o schimbare de atitudine.
2. Iertarea depășește diada (engl. a more-than-dyadic process), factor care conține afirmații legate de specificul relației dintre victimă și agresor. Această formă de înțelegere a iertării presupune că pot fi absolviți de vină oameni care au murit, pe care victima nu îi cunoaște, care au rănit victima printr-un proxi (e.g., printr-o instituție, cum sunt statul, biserica, etc.) și așa mai departe. Aproape jumătate dintre participanți au fost de acord cu acest mod de a înțelege iertarea.
3. Iertarea favorizează căința (engl. repentance) persoanei care a greșit, fiind singurul factor care se referă la urmări asupra agresorului. Mai specific, afirmațiile se referă la faptul că iertarea face agresorul să își înțeleagă greșeala, să încerce să o îndrepte și să tindă la a fi o persoană mai bună în viitor. Majoritatea participanților au oferit răspunsuri neutre, distribuția fiind echilibrată între acord și dezacord.
4. Iertarea este imorală, această ultimă categorie referindu-se la responsabilitatea pe care victima o are atunci când iartă pe cineva. Afirmațiile reflectă percepții negative despre iertare, aceasta fiind înțeleasă ca o încurajare a greșelilor viitoare, ca o plasare a victimei într-o poziție de inferioritate, și, per ansamblu, ca fiind un act imoral. Aproape toți participanții au fost în dezacord cu afirmațiile incluse în acest factor.

Motive care stau la baza deciziei de a ierta

Nu este surprinzător faptul că majoritatea participanților din studiul amintit mai sus sunt de acord cu ideea că iertarea este un act care depășește diada victimă-agresor. Strelan et al. (2012) au investigat motivația care stă la baza deciziei de a ierta, pentru a înțelege dacă focusul este mai degrabă pe victimă (e.g., victima a decis să ierte pentru a nu mai simți durerea cauzată de eveniment, sau pentru a putea trece peste), pe relație (e.g., victima a decis să ierte pentru a nu afecta negativ relația cu agresorul) sau pe agresor (e.g., victima a decis să ierte pentru a nu cauza durere agresorului). Cei mai mulți dintre respondenți au indicat faptul că au ales să ierte de dragul propriei persoane, așadar din motive focusate pe sine, și de asemenea foarte puțini participanți au ales să ierte din motive care țin de afecțiunea sau compasiunea față de persoana care le-a greșit. Așadar, multe persoane privesc iertarea ca pe un act de vindecare proprie mai degrabă decât pe o acțiune care e de natură să elibereze pe cineva de vină. Motivația legată de agresor și de relație este mai frecventă, totuși, în situațiile în care victima și agresorul au o relație apropiată (engl. closeness).

Iertarea poate avea, pe lângă scopurile legate de relație ori de valori și virtuți, și un impact de natură funcțională. Spre exemplu, decizia de a ierta poate ajuta victima să uite evenimentul nefericit sau nedreptatea prin care a trecut: atunci când o persoană a decis să ierte o nedreptate, îi va fi mai ușor să uite detaliile evenimentului în mod voluntar (Noreen et al., 2014). Acest fenomen ar putea fi parțial explicat de relația pozitivă dintre iertare și funcția executivă (engl. executive functioning; Pronk et al., 2010), care reprezintă suma abilităților cognitive care ne permit să ne focusăm atenția și să ne direcționăm energia spre sarcini relevante.

Concluzie

Așadar, iertarea e un act care se realizează unilateral și nu depinde de prezența sau de atitudinea persoanei care a greșit. Decizia de a ierta poate avea la bază motivații legate de victimă, de agresor sau de relația dintre aceștia și poate răspunde unor nevoi, spre exemplu, prin estomparea amintirilor legate de evenimentul negativ.

Referințe

Enright, R. D., & Fitzgibbons, R. P. (2015). Forgiveness Therapy: An Empirical Guide for Resolving Anger and Restoring Hope. American Psychological Association. https://doi.org/10.1037/14526-000

Mullet, E., Girard, M., & Bakhshi, P. (2004). Conceptualizations of Forgiveness. European Psychologist, 9(2), 78–86. https://doi.org/10.1027/1016-9040.9.2.78

Noreen, S., Bierman, R. N., & MacLeod, M. D. (2014). Forgiving You Is Hard, but Forgetting Seems Easy. Psychological Science, 25(7), 1295–1302. https://doi.org/10.1177/0956797614531602

Pronk, T. M., Karremans, J. C., Overbeek, G., Vermulst, A. A., & Wigboldus, D. H. J. (2010). What it takes to forgive: When and why executive functioning facilitates forgiveness. Journal of Personality and Social Psychology, 98(1), 119–131. https://doi.org/10.1037/a0017875

Strelan, P., Mckee, I., Calic, D., Cook, L., & Shaw, L. (2012). For whom do we forgive? A functional analysis of forgiveness. Personal Relationships, 20(1), 124–139. https://doi.org/10.1111/j.1475-6811.2012.01400.x