„M-am săturat de oameni care îți servesc intenții bune, pseudoschimbări și carcase. Avem nevoie de oameni care să transforme intențiile în acțiuni și formele în conținuturi”, spunea profesorul universitar Daniel David, la data de 25 martie 2005, în cadrul unei mese rotunde organizată de Ministerul Educației și Cercetării (MEdC, după vechea sa denumire) (Frangopol, 2005, p. 49). La aproape 20 de ani distanță de aceste vorbe, iată că se prezintă drept o înșiruire de cuvinte încărcată, dar cu la fel de multă relevanță.
Bunele practici în domeniul sănătății mintale, însăși tema abordată în luna aceasta, ne pun în fața unor situații ce fie nu au fost discutate în România, fie au căzut pradă invizibilității conferite de trecerea timpului și de adâncirea unei indiferențe generale față de nivelul practicii autohtone. Ceea ce numim „bune practici” reprezintă acel ansamblu de entități, de la modalitățile în care sunt finanțate și gândite anumite proiecte de cercetare și până la finalizarea efectivă a acestora, la aplicarea lor în practica de zi cu zi, oricare ar fi locul, timpul sau domeniul de activitate ce este alimentat de resursele din sfera sănătății mintale.
Firește, ar putea fi creat argumentul în care cercetările științifice ar reprezenta laturi esoterice ale cunoașterii, chestiuni cu care rareori ar trebui să ne „pierdem” timpul, deoarece, conform dictonului românesc, „teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”. O astfel de idee ar putea presupune unul dintre următoarele: (1) ne descurcăm noi cumva să abordăm cărțile și articolele scrise, muncă să depunem; (2) știm deja tot ce s-a scris sub formă de tratate, cărți, articole sau alte documente, de-a lungul timpului; ceea ce nu știm este cum să utilizăm acea informație; sau chiar (3) istoria cunoașterii din sănătatea mintală este una bucată fantezie, dezlipită de „ce se întâmplă în cabinet”. Orice model din cele 3 de mai sus am selecta, rămânem doar cu gustul amar al unei epistemologii incomplete, pentru că, la sfârșitul zilei…chiar practica ne omoară!
Vedeți voi, „practica” este tot un model informat de teorie, fie că ne place să acceptăm, fie că nu. Faptul că alegem să ne internalizăm, însă, un anumit model, în detrimentul altuia, nu face decât să ne arate că deciziile noastre sunt ghidate de alți factori în afară de ceea ce ar reprezenta, unanim acceptat, „bunele practici”. Dacă se dorește o explorare filosofică a textului, urmează să ne întrebăm, în mod firesc, ce constituie aceste bune practici?
Scopul acestui număr nu este să generăm o listă de bune practici după care să ne putem ghida, în contextul sănătății mintale din România, deoarece există autorități învestite cu această responsabilitate. Cu toate acestea, autoritățile în cauză nu optează pentru modalități (suficient de) vizibile de adresare a bunelor practici privind sănătatea mintală în țara noastră. În acest sens, vom realiza un punct de pornire minim, ce sperăm să pună în mișcare particulele elementare ale schimbării, la aproape 20 de ani de la vorbele profesorului Daniel David.
Pentru început, modelul „scientist-practitioner” există de prin anii ‘40. Nu zicem că e un model bun sau rău, nu zicem că e un model superior altor modele, ci doar îl amintim, deoarece există, actual, o tendință ușor observabilă de produse și servicii „bazate pe știință”, inclusiv în domeniul autohton al sănătății mintale. În cazul în care se mișcă precum o știință, arată precum o știință și vorbește precum o știință, am putea spera că este…știință! În accepția acestui model, ne este cel mai simplu să ne ghidăm, datorită înaltei standardizări a metodei științifice.
Urmând linia aceasta de argumentare, va trebui să vă avertizăm în privința unui aspect: Urmează informații sensibile, ce pot afecta anumite categorii de cititori! Acestea fiind spuse, haideți să parcurgem, împreună, o serie de acțiuni și evenimente ce, în mod garantat, NU reprezintă exemple de bune practici în domeniul sănătății mintale din România.
Un caz aparte de sănătate mintală, ce a zguduit din temelii această arie de activitate, în țara noastră, este felul în care a fost tratat decesul jurnalistei Iulia Marin. Cinismul din abordarea anumitor compatrioți, în discursul din jurul sănătății mintale, reprezintă un element față de care nu ar trebui să rămânem indiferenți, mai ales în calitate de persoane ce generează cunoaștere sau specialiști ce o aplică în diverse contexte. Pentru a ne cita sursele, fără a cădea în plasa apelului la autoritate, vom utiliza chiar vorbele psihiatrului și psihoterapeutului Eugen Hrișcu, ce lasă negru pe alb, într-un interviu pentru Libertatea, următoarele: „Nu există nicio formă de coordonare a îngrijirilor de sănătate mintală. […] Nu putem doar să peticim niște lucruri, căci se vor rupe și mai rău”.
Cum de s-a ajuns aici, totuși? Vedem fel de fel de comentarii, opinii și păreri, fie despre cazul anterior menționat, fie despre viralul moment în care un elev de la un colegiu din capitala României a înjunghiat, în timpul orei, o profesoară. Poate că opiniile ne ajută să ne ghidăm într-un areal plin de incertitudine și impredictibilitate, doar că…opiniile cui? Cui rămâne să îi acordăm credibilitate, cum facem cu scepticismul despre care spunem că ne este atât de drag? Cum rămâne cu toate acestea, după ce, în calitate de specialiști, urmăm școli de formare de mii de euro, ce își bazează modelele prin care învățăm practica pe cercetări științifice viciate; sau după ce, în calitate de cercetători în domeniul sănătății mintale, ne prezentăm munca la conferințe autohtone ce doar îngroașă rândurile, munca noastră rămânând invizibilă, respectiv la conferințe autohtone cu organizare și calitate chestionabile?
Argumentând circular, tot în cadrul mesei rotunde a MEdC din 2005, rectorul Universității Babeș-Bolyai, Daniel David, mai spunea și că „la apariția primei generații de psihologi (după reînființarea psihologiei ca urmare a revoluției din 1989), psihologia, ca și cele mai multe științe din România, punea accent pe “opere remarcabil de originale și specifice” exprimate în cărți, tratate etc. Acest lucru a dus la apariția unor stele de mare anvergură locală fără însă ca psihologia românească să fie vizibilă sau de impact la nivel internațional” (Frangopol, 2005, p. 50). Din nou, se pare că modelele noastre sunt bazate pe importanța locală acordată unor titluri, fără a se face referire la anumite standarde, la anumite practici de calitate, coerență, integritate, ș.a.m.d. Practica din sănătatea mintală ce a emers, ca urmare a acestor simptome, a îndemnat specialiști din psihologia românească, precum profesorul Dragoș Iliescu, să afirme că nivelul practicii autohtone este unul „execrabil”. Acest pasaj a fost selectat dintr-un text scris de profesorul ieșean Andrei Dumbravă, din publicația Iscoada; pentru și mai multe astfel de exemple și discuții, ba chiar pentru și mai multe teme de interes, nediscutate la noi, vă sfătuim să urmăriți și primele părți scrise de profesorul Andrei Dumbravă, aici, aici și aici.
Pentru a încerca să tragem o concluzie, totuși: Nu este locul nostru pentru a face recomandări. Este locul nostru, însă, pentru a atrage atenția asupra fațetelor realității sănătății mintale din România. Felul în care este aceasta abordată, la noi, felul în care se discută despre ea, felul în care este (sau nu, după caz) înțeleasă, toate aceste dimensiuni ne îndeamnă să modificăm puțin celebra vorbă a cercetătorului Doug Altman, conform căreia „We need less research, better research, and research done for the right reasons”. Versiunea noastră este: Avem nevoie de puțină discuție despre bunele practici din domeniul sănătății mintale românești, dar profundă, serioasă (pentru evitarea unui preaplin de chestiuni ce doar ar fi etichetate drept „bune practici”) și de mai multă acțiune, respectiv de discuții (acționabile, la rândul lor) racordate la realitatea est-europeană. Nu putem să sperăm că vom copia, imita și/ sau adopta modelele occidentale, fără ca, în prealabil, să lucrăm la temelie, la infrastructură.
Acestea fiind spuse, în numărul curent al newsletter-ului APR, puteți consulta și:
- Bune practici în intervenţiile pentru tulburări alimentare
- Studii recente despre o dilemă veche – Există un moment optim pentru inițierea psihoterapiei la pacienții diagnosticați cu depresie?
- Sănătatea mintală la copii și adolescenți-Exemple de bune practici în școală
- Ghiduri APA pe baza de dovezi – Practică psihologică în Îngrijirea Sănătăţii
Alte contribuții la Newsletter:
- Recenzie științifică: Larisa Tînc, Bogdan Cocoș, Asociația Choice
- Copy Editor: Anemone Petrea, Asociația Choice
- Graphic Designer: Sebastian Viscol, Asociația Choice
- Coordonator Newsletter: Mihaela Abagiu, Asociația Choice.
