Neuromiturile în educație – până când?

N

Crezi că realitatea este așa cum o prezintă știrile, editorialele, chiar și unele articole de specialitate? Îndoiește-te de tot, mai puțin de propria îndoială, ar fi spus R. Descartes în secolele trecute. După cum putem observa, și în vremurile prezente sunt valoroase scepticismul și gândirea critică.

Conceptul la modă „învățarea bazată pe creier” a apărut demult și continuă să fascineze profesorii și cursanții din școli și universități de astăzi. Cu toate acestea, ceea ce e dificil de realizat este că învățarea bazată pe creier poate fi sursa unui mit atunci când este aplicată incorect. Numeroase studii empirice prezintă un grad ridicat de susținere a concepțiilor greșite despre învățare și creier, cunoscute sub numele de neuromituri, atât în rândul profesorilor, cât și al publicului larg.

În ultimul deceniu, neuroștiința educațională a devenit din ce în ce mai importantă în contextul instruirii, iar aplicațiile sale au fost transformate în noi metode de predare  (Düvel et al. (2017). Învățarea favorabilă creierului este un nou slogan în practica educațională școlară și universitară. Cu toate acestea, adesea profesorii și cursanții implicați nu își dau seama că neurodidactica nu este doar un concept plauzibil, ci poate fi și un mit dacă este aplicată incorect. Numeroase studii internaționale arată că, atât cadrele didactice pre-profesionale, cât și în curs de serviciu, precum și educatorii universitari susțin concepții greșite pe tema învățării și a creierului și își orientează concepția didactică pe așa-numitele neuromituri (Grospietschsi Lins, 2021).

Perspectivele din cercetarea creierului au dus la un „neuroboom” în ultimii ani, exprimat și în eforturile de transfer, cum ar fi neuromarketing, neuroarhitectură și neuromanagement (Grospietsch și Mayer, 2020).

Există publicații în domeniul educației sau al neurodidacticii pentru profesori și ghiduri de învățare pentru elevi care promovează neuromiturile(de exemplu, Doyle și Zakrajsek, 2013; Kagan, 2014).

Învățarea bazată pe creier sau care favorizează creierul este adesea tratată ca o expresie magică în școli, universități și alte instituții de învățământ (Jensen, 2008).

Câteva exemple de neuromituri:

  • „Învățarea bazată pe creier poate schimba totul”,
  • „Învățarea favorabilă creierului este un mic echipament care, atunci când este întors, dezlănțuie un efect puternic”
  • „Când îi învățăm pe copii și tineri să învețe într-un mod prietenos cu creierul, schimbăm lumea”
  •  Creierul nostru dorește să îl folosim tot și nu doar o mică parte”,
  • „Abordați ambele emisfere ale creierului în egală măsură” sau
  • „Fiți atenți dacă sunteți un elev vizual, auditiv sau haptic”.

Acestea sunt doar câteva dintre promisiunile făcute cu privire la neurodidactică. Totuși, profesorii și cursanții nu reușesc adesea să-și dea seama că neurodidactica poate fi și un mit atunci când este aplicată incorect (Grospietschsi Lins, 2021).

Dintr-o perspectivă științifică, așa-numitele neuromituri pot fi găsite în centrul acestor recomandări înșelător de simple (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică [OCDE], 2002).

Numeroase studii empirice dezvăluie aprobarea pe scară largă a unor concepții greșite pe tema învățării și a creierului, atât în rândul publicului larg, cât și în rândul profesorilor aflați în pregătire continuă. Entuziasmul pentru cercetarea asupra creierului și aplicarea acestuia în educație este în creștere în rândul profesorilor. Cu toate acestea, lipsa cunoștințelor suficiente, comunicarea slabă între educatori și oameni de știință și comercializarea eficientă a produselor educaționale dubioase au dus la proliferarea a numeroase „neuromituri” (de exemplu, Dekker și colab., 2012; Ferrero și colab., 2016) .

Chiar și directorii de școli, profesorii premiați și formatorii universitari susțin pe scară largă neuromituri precum: 

  • „folosim doar 10% din creierul nostru”, 
  • „diferențele de învățare datorate utilizării emisferice” sau
  • „existența stilurilor de învățare” (Horvath et al., 2018); Zhang și colab., 2019).

Cum apar și cum sunt întreținute neuromiturile și miturile științifice

Studiile empirice publică adesea liste care declară diferite concepții greșite ca fiind neuromituri, fără a defini mai precis constructul neuromitului, fără să sublinieze erorile logice de la rădăcina concepțiilor greșite relevante (de exemplu, Dekker și colab., 2012).

Ca urmare, părțile interesate din sistemul de învățământ nu sunt în măsură să se informeze în mod adecvat despre neuromituri. Există mituri științifice pe diverse teme din științele naturii: conținutul de fier al spanacului, o presupusă legătură între vaccinuri și autism (Grospietsch și Lins, 2021).

Concepțiile greșite larg răspândite care există despre natura științei pot fi, de asemenea, clasificate drept mituri științifice. Miturile științifice pot fi create fie de publicul larg, fie de oamenii de știință înșiși atunci când aspectele argumentării științifice și natura științei sunt neglijate. Ele se pot răspândi rapid, pot fi foarte rezistente la schimbare și pot fi facilitate sau consolidate de următoarele efecte inverse:

  1. Simplă mențiune a unui mit științific memorabil poate duce la reținerea lui pe termen lung (efectul de familiaritate inversă).
  2. Prea multe argumente științifice împotriva unui mit științific pot face ca mitul mai simplu formulat să pară și mai atractiv (efectul de inversare excesivă).
  3. Atunci când oamenii sunt puternic convinși de un mit științific, procesarea lor de contraargumente poate fi distorsionată, ducând – fie conștient, fie inconștient – la o întărire suplimentară a mitului științific (efectul invers al viziunii asupra lumii) (Grospietschsi Lins, 2021).

Factori care afectează credința în neuromituri

Rezultatele cercetării asupra factorilor care afectează aprobarea neuromiturilor sunt diverse. Ferrero și colab. (2016) arată că citirea revistelor pedagogice crește susținerea neuromiturilor.

În contrast, Düvel și colab. (2017) constată că citirea unui număr mare de cărți pedagogice, reviste și site-uri web reduce aprobarea neuromiturilor. În mod similar, Macdonald și colab. (2017), precum și Ferrero și colab. (2016) constată că citirea articolelor științifice reduce susținerea neuromiturilor.

În schimb, descoperirile lui Gleichgerrcht și colab. (2015) sugerează că nici articolele de popularitate, nici articolele neuroștiințifice nu reduc suficient credințele în neuromituri.

Este totul  pierdut? Poate că nu…

Controverse și evoluții potențiale în domeniu

Reviziile din acest articol au arătat clar că este nevoie ca viitorii cercetători să clarifice în continuare neuromiturile, în plan teoretic și empiric. Un fenomen care poate fi observat este că s-a desfășurat puțină muncă de educare a oamenilor în practică, în ciuda existenței a numeroase descrieri teoretice și studii asupra neuromiturilor. Exemple pozitive de furnizare de informații despre neuromituri includ abordări bazate pe web (de exemplu Organisation for Economic Co-operation and Development [OECD], 2015; Rousseau, 2020) și cărți populare de știință (de exemplu, Tokuhama-Espinosa, 2018).

Totuși, aceste oferte de învățare nu aplică descoperirile recente ale cercetării care demonstrează eficacitatea puternică, pe termen lung a abordărilor constructiviste de intervenție (Grospietsch și Lins, 2021).

Cea mai bună soluție posibilă rămâne a citi ultimele cercetări în domeniu.

Concluzii

Deși nu am răspuns întrebării din titlu, am aflat informații valoroase despre stadiul cercetării prezente. Numeroase studii empirice dezvăluie aprobarea pe scară largă a unor concepții greșite cu privire la tema învățării și a creierului, atât în rândul publicului larg, cât și în rândul profesorilor de pregătire și continuă.

Când sunt aplicate în clasă, aceste mituri pot irosi banii, timpul și efortul sistemului educațional. Chiar dacă problema neuromiturilor este cunoscută de două decenii și subiectul rămâne în centrul cercetării constante, chiar și astăzi, discursul cercetării abia dacă depășește replicarea celor mai vechi descoperiri.

Bibliografie

Dekker, S., Lee, N. C., Howard-Jones, P., & Jolles, J. (2012). Neuromyths in Education: Prevalence and Predictors of Misconceptions among Teachers. Frontiers in Psychology, 3. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2012.00429

Doyle, T., and Zakrajsek, T. (2013). The New Science of Learning: How to Learn in harmony with Your Brain. Sterling, Virginia: Stylus Pub.

Düvel, N., Wolf, A., and Kopiez, R. (2017). Neuromyths in Music Education: Prevalence and Predictors of Misconceptions Among Teachers and Students. Front. Psychol. 8, 629. doi:10.3389/fpsyg.2017.00629

Ferrero, M., Garaizar, P., and Vadillo, M. A. (2016). Neuromyths in Education: Prevalence Among Spanish Teachers and an Exploration of Cross-Cultural Variation. Front. Hum. Neurosci.10, 496. doi:10.3389/fnhum.2016.00496

Grospietsch, F., & Lins, I. (2021). Review on the Prevalence and Persistence of Neuromyths in Education – Where We Stand and What Is Still Needed.Frontiers in Education, 6. https://doi.org/10.3389/feduc.2021.665752

Gleichgerrcht, E., Lira Luttges, B., Salvarezza, F., and Campos, A. L. (2015). Educational Neuromyths Among Teachers in Latin America. Mind, Brain Edu. 9 (3), 170–178. doi:10.1111/mbe.12086

Grospietsch, F., and Mayer, J. (2020). Misconceptions about Neuroscience – Prevalence and Persistence of Neuromyths in Education.Neuroforum26 (2), 63–71. doi:10.1515/nf-2020-0006

Grospietsch, Finja, and Jürgen Mayer. “Misconceptions about Neuroscience – Prevalence and Persistence of Neuromyths in Education.” Neuroforum, vol. 26, no. 2, May 2020, pp. 63–71. DOI.org (Crossref), https://doi.org/10.1515/nf-2020-0006.

Jensen, E. (2008). Brain-Based Learning: The New Paradigm of Teaching. 2nd edn. Thousand Oaks: Corwin Press. doi:10.4135/9781506321660

Kagan, S. (2014). Brain-friendly Teaching: Tools, Tips & Structures. San Clemente, CA: Kagan Publishing. doi:10.4324/9781315044033

Macdonald, K., Germine, L., Anderson, A., Christodoulou, J., and McGrath, L. M. (2017). Dispelling the Myth: Training in Education or Neuroscience Decreases but Does Not Eliminate Beliefs in Neuromyths. Front. Psychol. 8, 1314. doi:10.3389/fpsyg.2017.01314

Organisation for Economic Co-operation and Development [OECD] (2002).Understanding the Brain: Towards a New Learning Science. Paris: OECD.

Organisation for Economic Co-operation and Development [OECD] (2015). Neuromyth 1. Available at:https://www.oecd.org/education/ceri/neuromyth1.htm

Tokuhama-Espinosa, T. (2018). Neuromyths: Debunking False Ideas about the Brain. New York: W. W. Norton & Company.

Mihaela Abagiu

Mihaela Abagiu este absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei și a masterului Psihologia Sănătăţii - Cercetare Clinică şi Optimizare comportamentală,  Universitatea din Bucureşti. Este interesată de psihologia bazată pe dovezi ştiinţifice , psihologia ca domeniu de studiu interdisciplinar și de mecanismele de adaptare ale omului, cu precădere în situații adverse de viața, mecanisme care se pot modela prin educare și autoeducare.

Add comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR