Prin articolul prezent ne propunem să abordăm perfecţionismul în raport cu relaţiile de familie, mai precis relaţiile dintre părinţi şi copii. În articolul de faţă veţi putea regăsi nu numai o definire a conceptului de perfecţionism, ci şi alte aspecte relevante legate de apariţia perfecţionismului, tipuri de perfecţionism, dezvoltarea perfecţionismului la copii, modalitatea în care se transmite perfecţionismul, impactul pe care părinţii cu tendinţe ridicate de perfecţionism îl au asupra copiilor, câteva informaţii despre perfecţionismul în terapie şi direcţii viitoare. Menţionăm, de asemenea, că acest articol reprezintă o scurtă introducere în literatura de specialitate, pentru o abordare mai cuprinzătoare fiind recomandat studiul individual atât în ceea ce priveşte articolele citate, cât şi în ceea ce priveşte alte articole existente în domeniu.
Definire teoretică
Vă propunem să privim perfecționismul drept ,,o sabie cu două tăișuri”. Dorința de a performa la standarde cât mai înalte aduce cu sine atât costuri, cât și potențiale beneficii. Perfecționismul poate fi motivat de dorința de a produce perfecțiune ca scop în sine, pentru a compensa aspecte ale propriei persoane percepute drept imperfecte sau pentru a le ascunde pe acestea din urmă și rezultă în urma unei interacțiuni biopsihosociale complexă de factori (Hewitt et al., 2017).
Apariția perfecționismului este adesea explicată prin intermediul a două modele: modelul așteptărilor sociale și modelul învățării sociale (Smith et al., 2022) pe care le vom detalia ulterior. Perfecţionismul are mai multe valenţe, spre exemplu, Greblo şi Bratko (2014) diferenţiază între perfecţionismul de tip pozitiv şi perfecţionismul de tip negativ. Conform acestora, putem să vorbim despre perfecţionismul de tip pozitiv atunci când oamenii „îşi acceptă limitările şi nu asociază valoarea lor personală cu rezultatul performanţelor” (p. 180). Perfecţionismul de tip negativ este atunci când oamenii dau dovadă de autocritică în exces.
Perfecţionismul multidimensional: Dezvoltare şi tipare familiale
Congruent cu modelul așteptărilor sociale, perfecționismul copilului se dezvoltă în raport cu așteptările și criticile părintelui, aprobarea acestuia fiind obținută de către copil doar când standardele perfecționiste ale adultului sunt atinse. Modelul învățării sociale subliniază tendința copiilor de a observa și de a imita comportamentele perfecționiste ale părinților, însă modelarea pe care părinții o fac nu este suficientă pentru a explica perfecționismul copiilor (Flett et al. 2002).
Modelul studiat cel mai robust pentru conceptualizarea perfecționismului (Smith et al., 2022) este modelul comprehensiv al comportamentelor perfecționiste, model ce înglobează perfecționismul ca trăsătură, componente cognitive și componente de autoprezentare. Cele trei dimensiuni ale trăsăturii perfecționism sunt perfecționismul orientat către sine (individul țintește către perfecțiune absolută din partea propriei persoane și se autoevaluează critic), perfecționismul orientat către ceilalți (necesitatea ca ceilalți să fie perfecți, evaluare critică a celorlalți) și perfecționismul prescris social (perspectiva solicitării perfecțiunii de către ceilalți; Hewitt et al., 2017).
Transmiterea intergenerațională a perfecționismului dispune de dovezi modeste, bazate pe studii cu putere redusă, însă este evidențiată atat în cazul diadelor părinte-copil de sex opus, cat şi pentru diade părinte-copil de același sex cu părintele. În acord cu modelul învățării sociale, perfecționismul părinților ca trăsătură tridimensională ilustrează 4.9% din perfecționismul orientat către sine, 8.9% din perfecționismul prescris social și 10.8% din perfecționismul orientat către ceilalți ale copilului. Așteptările parentale s-au dovedit a fi asociate cu toate cele trei dimensiuni ale perfecționismului ca trăsătură în rândul copiilor. Atunci când influența așteptărilor parentale este controlată, critica parentală este asociată doar cu perfecționismul prescris social. Din perspectiva modelului așteptărilor sociale, legătura pozitivă dintre perfecționismul orientat către ceilalți al părinților și cel prescris social al copiilor sugerează posibilitatea ca descendenții să dezvolte perfecționism prescris social datorită așteptărilor perfecționiste pe care părinții le au de la ei. Un alt rezultat și mai interesant, deși dovezile nu sunt încă numeroase, este că a fost identificată o corelație între perfecționismul prescris social al părinților și perfecționismul orientat către ceilalți al copiilor – asociere ce susține posibilitatea unei relații de influență reciprocă părinți-copii în apariția perfecționismului, contrar tendinței observate de a studia exclusiv influența pe care părinții o au asupra perfecționismului copiilor (Smith et al., 2022). Concluzia necesită studii suplimentare pentru a i se asigura generalizabilitatea.
Rasmussen şi Troilo (2016) propun doi factori care influenţează transmiterea perfecţionismului în familie, aceştia fiind: diferenţa dintre ceea ce aşteaptă familia de la copil şi performanţa acestuia (mai ales cum simte copilul această diferenţă) şi „controlul psihologic al părinţilor” (p. 156), autorii menţionează faptul că un astfel de control ridicat „inhibă autonomia copiilor, conducându-i să adopte comportamente perfecţioniste dăunătoare ca răspuns” (p.156). Cercetătorii explică faptul că familiile au un impact relevant în ceea ce priveşte perfecţionismul la copii (atât în sensul în care copiii pot învăţa aceleaşi comportamente specifice perfecţionismului, cât şi în sensul în care afectivitatea copiilor poate să fie afectată). Cu toate acestea, e nevoie de mai multe cercetări care să aibă în prim plan acest subiect.
În literatura de specialitate, s-a adus în discuţie problematica comportamentelor părinţilor faţă de copii, atunci când aceştia (părinţii) au nivele ridicate de perfecţionism. Spre exemplu, conform unui studiu longitudinal realizat pe 786 de participanţi (Greblo & Bratko, 2014), perfecţionismul părinţilor este corelat cu comportamentele acestora faţă de copiii lor, măsurându-se atât perfecţionismul de tip pozitiv, cât şi perfecţionismul de tip negativ. Astfel, în acord cu rezultatele, în funcţie de tipul de perfecţionism, părinţii au dat dovadă de alte comportamente în raport cu proprii copii. Părinţii care au avut scoruri ridicate la perfecţionismul de tip pozitiv „sunt mai predispuşi să le arate copiilor lor dragoste şi acceptare necondiţionată” (p. 183), pe când părinţii cu scoruri ridicate la perfecţionismul de tip negativ în relaţie cu copiii lor au comportamente precum critica atunci când „copiii nu îndeplinesc aşteptările părinţilor” (p. 183). Totuşi, aşa cum menţionează şi autorii, a fost folosit un design transversal, motiv pentru care „nu se pot face afirmaţii cauzale” (p. 184), fiind nevoie de mai multe cercetări în domeniu.
Într-o meta-analiză realizată pe 14 studii (Lilley et al., 2020) s-au investigat alte două dimensiuni ale perfecţionismului: Eforturile perfecţioniste (engl.: „perfectionistic strivings”; care se referă la stabilirea unor standarde personale foarte mari) şi preocupările perfecţioniste (engl.: „perfectionistic concerns”; care se referă la „auto-control obsesiv, autoevaluări critice, preocupări pentru evaluările altora şi lipsa satisfacţiei chiar şi atunci când un scop este atins”; p. 1) în legătură cu rezultatele psihologice ale copiilor. Astfel, conform rezultatelor, a existat o corelaţie pozitivă (semnificativă, dar mică) între variabila distresul la copii şi variabila dimensiunea perfecţionismului denumită în studiu preocupările perfecţioniste, aceasta fiind numită de autori şi „un factor de vulnerabilitate de bază pentru o bunăstare psihologică slabă” (p. 7). Cealaltă dimensiune a perfecţionismului (eforturile perfecţioniste) nu a avut un rezultat de asociere semnificativă cu distresul copilului. Ceea ce se mai raportează este, totuşi, faptul că deşi dimensiunea eforturile perfecţioniste nu a avut un efect singură, aceasta a „corelat semnificativ cu distresul copilului când a fost suprapusă pe preocupările perfecţioniste” (p.7). Ce este foarte important de menţionat este faptul că efectul nu a fost foarte mare, din contră, motiv pentru care până şi autorii îndeamnă să fim precauţi în interpretarea acestui rezultat: „este recomandată prudenţa în ceea ce priveşte concluzionarea unui efect al eforturilor perfecţioniste asupra distresului copiilor” (p.7). De asemenea, întrucât efectele identificate au fost mici, autorii atrag atenţia asupra posibilităţii existenţei altor variabile implicate în aceste relaţii (dintre perfecţionismul adulţilor şi rezultatele psihologice ale copiilor).
Posibile intervenţii
În ceea ce priveşte intervenţiile pentru perfecţionism, Overholser şi Dimaggio (2020) menţionează că în terapie oamenii pot înţelege ce efecte poate avea perfecţionismul în viaţa lor, mai ales că acesta poate să creeze probleme între ei şi ceilalţi, întrucât o persoană cu un grad ridicat de perfecţionism „setează standarde ridicate pentru comportamentul lor, dar şi pentru acţiunile celorlalţi” (p. 4). Cu toate acestea, autorii explică faptul că este dificil să se producă schimbări majore, chiar şi cu ajutorul terapiei, perfecţionismul fiind asociat cu rezultate slabe în psihoterapie, „probabil din cauza perturbărilor apărute în alianţa terapeutică” (p.3). Conform articolului, în terapie, pentru a ajuta clientul care dă dovadă de perfecţionism exagerat se poate pune accentul pe flexibilitatea clientului, dezvoltarea toleranţei, stabilirea acelor activităţi care sunt atât de importante încât să necesite un efort ridicat, folosirea întrebărilor (de exemplu: „Chiar e o situaţie în urma căreia merită să ai o durere de cap?” sau „Cât de mult va conta în cinci zile această problemă?”; p. 4), folosirea unei perspective mai pozitive, stabilirea efortului care trebuie depus într-o anumită activitate pentru a nu irosi mai mult decât este cazul, învăţarea din situaţiile greu de gestionat.
Concluzii
Relația dintre părinți și copii este importantă când vorbim despre perfecționism, părinții fiind agenții principali în învățarea socială a copilului în copilărie. Așteptările pe care părinții le au de la propriii copii se asociază cu măsura în care copilul își dorește perfecționism de la sine, de la cei din jurul său și așteptările părinților se află în legătură cu percepția pe care copilul o are despre perfecționismul pe care ceilalți îl pretind de la el. Datorită posibilei implicări în dezvoltarea perfecționismului la copii, educarea părinților în sensul prevenției percepțiilor perfecționiste asupra copiilor și reducerii criticii față de aceștia este necesară (Smith et al., 2022).
Smith și colaboratorii (2022) săi subliniază lipsa studiilor care explorează rolul altor persoane semnificative pentru apariția perfecționismului, studii viitoare putând să includă alți membri ai familiei, prieteni sau partenerii de viață ai indivizilor, echipa atrăgând atenția și asupra necesității de a derula studii care au putere mai ridicată pentru evaluarea modelelor de dezvoltare a perfecționismului, studii de tip longitudinal și de a nu pierde din vedere influențele genetice.
Referințe
Flett, G. L., Hewitt, P. L., Oliver, J. M., & Macdonald, S. (2002). Perfectionism in children and their parents: A developmental analysis. În G. L. Flett & P. L. Hewitt (Ed.), Perfectionism: Theory, research, and treatment. (pp. 89–132). American Psychological Association. https://doi.org/10.1037/10458-004
Greblo, Z., & Bratko, D. (2014). Parents’ perfectionism and its relation to child rearing behaviors. Scandinavian Journal of Psychology, 55(2), 180–185. https://doi.org/10.1111/sjop.12116
Hewitt, P. L., Flett, G. L., & Mikail, S. F. (2017). Perfectionism: A relational approach to conceptualization, assessment, and treatment. The Guilford Press.
Lilley, C., Sirois, F., & Rowse, G. (2020). A meta-analysis of parental multidimensional perfectionism and child psychological outcomes. Personality and Individual Differences, 162, 110015. https://doi.org/10.1016/j.paid.2020.110015
Overholser, J., & Dimaggio, G. (2020). Struggling with perfectionism: When good enough is not good enough. Journal of Clinical Psychology, 76(11), 2019–2027. https://doi.org/10.1002/jclp.23047
Rasmussen, K. E., & Troilo, J. (2016). “It Has to be Perfect!”: The Development of Perfectionism and the Family System: Perfectionism and the Family System. Journal of Family Theory & Review, 8(2), 154–172. https://doi.org/10.1111/jftr.12140
Smith, M., Hewitt, P., Sherry, S., Flett, G., & Ray, C. (2022). Parenting Behaviors and Trait Perfectionism: A Meta-Analytic Test of the Social Expectations and Social Learning Models. Journal of Research in Personality. https://doi.org/10.1016/j.jrp.2021.104180
Autori: Lecoiu Andra-Elena (Absolvent Psihologia Sănătăţii – Cercetare Clinică şi Optimizare Comportamentală, Universitatea Bucureşti) & Nicolae Ioana Carmen (Studentă în anul III – Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Bucureşti)