Imaginea de sine – la ce ne gândim când o aducem în discuție? Doar la felul cum ne vedem pe noi înșine?
De fapt, această sintagmă implică relații mult mai complexe decât am tinde să credem. Imaginea de sine reprezintă un „concept crucial” al personalității noastre. Aceasta ne alimentează starea de bine și stă la baza construirii relațiilor noastre: cu noi în sine și cu lumea înconjurătoare, cu ceilalți (VandenBos, 2007).
În aceeași manieră, Asociația Americană de Psihologie (VandenBos, 2007) descrie că, atunci când avem o imagine de sine pozitivă, putem lega mai ușor relații armonioase cu cei din jur și trăim o stare de bine constantă. Dar atunci când aceasta este negativă tinde să fie asociată deseori unor comportamente disfuncționale, unor cogniții iraționale și, în special, unor comportamente contraproductive, auto-abuzive și auto-distructive.
Dar când ne gândim la imaginea corporală?
Imaginea corporală este definită ca reprezentarea mintală pe care o oferim corpului nostru, ca întreg (i.e., percepția corporală; engl. body perception) și atitudinea noastră față de aceste caracteristici (i.e., concepția despre corp; engl. body concept) (American Psychological Association, 2007).
Și care este relația dintre imaginea de sine globală, imaginea corporală și încrederea în sine?
Imaginea de sine este mult influențată de percepția față de aspectul corporal (O’Dea, 2006) și de credințele referitoare la trăsăturile fizice particulare (Gonzales-Marti et al., 2014), toate acestea reflectându-se și asupra încrederii de sine (McFarland & Kaminski, 2009). Trăim într-o societate care accentuează și promovează, direct sau indirect, „tipare de imagine” asociate conceptului de atractivitate sau a celui de frumusețe (i.e., un corp suplu în cazul femeilor și un corp tonifiat, musculos, în cazul bărbaților). Studiile arată că, în ceea ce privește femeile (nu și bărbații), imaginea de sine joacă un rol major în dezvoltarea problemelor legate de imaginea corporală, prin cerințele sociale care încadrează acel „ideal de frumusețe/atractivitate” pe care acestea le urmează pentru a se integra în mediul social și a se adapta cerințelor dictate de „modă” (Vartanian et al., 2009). Privitor la bărbați, doar când imaginea de sine negativă corela cu trăsături clinice sau sub-clinice pentru depresie și anxietate exista o asociere clară cu insatisfacția față de aspectul fizic (engl. body dissatisfaction) (McFarland & Kaminski, 2009). În studiul derulat de Mohr și colaboratorii (2007) s-a concluzionat că bărbații sunt mai puțini deranjați de aspectele legate de corpul lor, resimțind mai puțină insatisfacție față de imaginea corporală, astfel aceștia au avut o percepție mai realistă față de propriul corp atunci când avatarul propriu era prezentat din poziție frontală. Distorsiunile pozitive (i.e., se observau mai plini, mai grași) apăreau atât la femei, cât și la bărbați, atunci când imaginea era prezentată din lateral, partea dreaptă (nu și din partea stângă), aspect asociat de autori cu faptul că, în emisfera stângă a creierului, care se ocupă reproducerea grafică, mărimile obiectelor, inclusiv a corpurilor, tind să fie estimate și înregistrate supradimensionat. În cazul femeilor, distorsiunile negative apăreau în cadrul tuturor seriilor: poziționare frontală, lateral – dreapta și lateral – stânga. Totodată, Mazzurega și colaboratorii (2020) au evidențiat că, atât bărbații, cât și femeile au resimțit insatisfacție și neîncredere față de aspecte asociate cu înfățișarea și atractivitatea, sugerând viitoarelor cercetării să aprofundeze diferențele dintre femei și bărbați asupra percepției și a convingerilor față de propriul corpul.
Totuși, persoanele sănătoase (care nu prezintă un risc semnificativ pentru tulburări de comportament alimentar* sau tulburare dismorfică corporală**), deși au gânduri negative legate, global, de imaginea de sine, tind de cele mai multe să-și apere credințele proprii privitoare la aceasta, mai ales în contexte sociale (Mazzurega et al., 2020). Acest mecanism este normal deoarece ajută persoana să își construiască o explicație adaptativă (în viziunea sa) într-o situație încărcată de ambiguitate (Williamson et al., 2000) și îl apară, totodată, de emoții negative (Mazzurega et al., 2020). Cercetările subliniază în cadrul acestui grup prezența erorii de autocomplezență (engl. self-serving bias), care influențează percepția oamenilor asupra propriului corp. Astfel, aceștia tind să îmbrățișeze și să susțină o imagine mult mai pozitivă față de propriul corp, pe care adesea îl consideră mai atractiv și mai suplu comparativ cu avatarul creat conform datelor (i.e., indicele de masă corporală și fotografia corpului participantului), observând sau recunoscând mai greu defectele legate de înfățișarea proprie atunci când li se cere acest lucru (pentru detalii vezi: Jansen et al., 2005; Jansen et al., 2006; Mazzurega et al., 2020).
De exemplu, în cercetarea lui Mazzurega și a colaboratorilor (2020), li s-a indicat participanților (N = 85; 45 de femei și 40 de bărbați) să ajusteze un avatar astfel încât să corespundă cu dimensiunile propriului corp. În cazul celor fără trăsături semnificative clinic pentru tulburări alimentare, tulburare dismorfică corporală, anxietate sau depresie, avatarul era creat de către aceștia cu aproximativ 4% mai slab, mai suplu, față de cum arăta corpul în realitate conform avatarului creat de cercetători (i.e., folosind fotografii cu participanții și indicele de masă corporal a acestora). Același răspuns s-a produs și atunci când trebuiau să aleagă un avatar care să corespundă cu dimensiunile proprii, dintr-o suită de șase exemple. Autorii au corelat aceste rezultate cu prezența erorii de autocomplezență, mecanismul fiind unul adaptativ și protectiv, ajutând persoana să își mențină o imagine pozitivă legată de sine. În cazul celor care au avut scoruri semnificative clinic pentru tulburările menționate anterior, tendința era de a ajusta avatarul astfel încât să pară semnificativ mai plin, mai rotund, și de a alege acele exemple care înfățișau un corp mai gras decât propriul corp, în ambele situații. Aceste rezultate au fost explicate de autori prin modelul realismului depresiv (engl. depressive realism model; Mazzurega et al., 2020; Jansen et al., 2005; Jansen et al., 2006), care sugerează faptul că, persoanele care au stări depresive semnificative au percepții și judecăți mai corecte și lipsite de erori privitoare la aspecte independente de propria persoană, în ciuda faptului că au o imagine de sine profund distorsionată și o încredere mică în propria persoană.
Un studiu longitudinal (O’Dea, 2006), cu o durată de trei ani, realizat pe un eșantion de adolescente (N = 95) din Australia, a arătat că, imaginea de sine a reprezentat dimensiunea constantă, fiind descrisă negativ de către tinerele cu supraponderalitate și subponderalitate (i.e., clasificate după indicele de masă corporal). Dar, în cadrul celor trei perioade evaluate, doar în cazul adolescentelor cu supraponderalitate imaginea de sine constant negativă nu a fost asociată direct imaginii corporale sau trăsăturilor fizice, ci percepției globale față de sine, având un impact sever asupra încrederii în sine a acestora deoarece se clasificau drept „inadecvate”. Îngrijorător este faptul că, atunci când greutatea nu s-a modificat semnificativ, această percepție negativă față de sine nu s-a modificat deloc de-a lungul perioadei investigate. Totodată, tinerele cu supraponderalitate care descriau o încredere în sine precară, o imagine de sine negativă și un corp „inadecvat”, au descris de-a lungul celor trei ani relații interpersonale precare (i.e., atât de prietenie, cât și romantice) și întâmpinau diverse probleme în parcursul școlar.
Ce am putea face?
Direcțiile curente arată că în cazul persoanelor cu supraponderalitate și obezitate, tehnicile de creștere și protejare a încrederii în sine (e.g., acceptare de sine, valorizarea diferențelor individuale, accentuarea calităților personale) reprezintă un succes pentru readaptarea lor socială (i.e., relații interpersonale), în construirea unei imagini de sine sănătoase și îmbunătățirea performanțelor școlare (McVey et al., 2003). Totuși, studii controlate-randomizate arată că eficiența este mai ridicată în cazul tehnicilor care presupun monitorizarea și restructurarea credințelor și gândurilor automate de tipul „Arăt groaznic”; construirea unui „dialog interior” cu scopul de evita evaluările negative asupra imaginii corporale; adoptarea unui comportament adaptativ și evitarea recăderilor asupra comportamentelor disfuncționale prin strategii preventive; practicarea auto-compasiunii (i.e., atitudine non-critică față de corp) (Alleva et al., 2015; Guest et al., 2019; Turk & Waller, 2020). Accentul nu trebuie pus doar pe latura rațională sau pe schimbarea comportamentală, ci și pe latura emoțională, pe ecoul și interpretarea afectivă a persoanei. Deși cunoaștem eficiența terapiilor cognitiv-comportamentale (inclusiv celor din al treilea val), sunt încurajate cât mai multe cercetări în această zonă pentru a aprofunda cunoașterea referitoarea la eficiența și fidelitatea (în timp) a intervențiilor psihoterapeutice (pentru mai multe detalii vezi: aici). Totodată, programele de prevenție bazate pe disonanță (engl. dissonance-based) propun ca metodă eficientă focusarea pe criticarea corpului perfect pentru a micșora idealizarea acestuia și pentru a crește acceptarea de sine. În ceea ce privește persoanele cu risc sau cu diagnostic clinic pentru tulburări de comportament alimentar și/sau tulburare dismorfică corporală, studiile evidențiază succesul terapiilor cognitiv-comportamentale în ameliorarea simptomatologiei (N = 99): aproximativ 81% dintre pacienți răspund pozitiv la programul implementat, iar la 55% dintre aceștia se observă o scădere considerabilă a simptomatologiei, asociat cu un tratament farmacologic în unele situații (Wilhelm et al., 2016).
Pentru a concluziona, este important de subliniat faptul că, imaginea de sine globală este un construct extrem de important în situații de supraponderalitate și subponderalitate, în cazul simptomatologiei de risc și, mai ales, în cazul persoanelor diagnosticate cu diverse tulburări, deoarece, lucrând în cadrul terapiei (dar nu este obligatoriu) asupra formării unei imaginii de sine dominată de acceptare, recunoașterea calităților și minimizarea impactului stigmatizării, rezultatele deseori conduc spre ameliorarea simptomatologiei și creșterea încrederii în propria persoană.
*Tulburarea de comportament alimentar reprezintă o afecțiune complexă care se manifestă prin obiceiuri alimentare sau legate de alimentație care persistă în comportament și care se caracterizează prin „consumul sau absorția necoresunzătoare a hranei”.
**Tulburarea dismorfică corporală este descrisă ca fiind o percepție distorsionată asupra aspectului fizic (i.e., considerându-l neatrăgător, deranjant, scârbos sau chiar respingător, monstruos) sau asupra unei părți specifice a corpului (e.g., culoarea pielii, dimensiunea și forma nasului, părul, dinții), exagerând un defect adesea minor sau nesesizabil și preocupându-se în mod constant de camuflarea (e.g., prin machiaj) sau ascunderea defectului (e.g., șapcă, fular)
(sursă: American Psychiatric Association. (2016). Manual de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-5). Ed. Callisto, Bucureşti.)
Bibliografie
American Psychiatric Association. (2016). Manual de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-5). Ed. Callisto, Bucureşti.
González-Martí, I., Fernández Bustos, J. G., Hernández-Martínez, A., & Contreras Jordán, O. R. (2014). Physical Perceptions and Self-Concept in Athletes with Muscle Dysmorphia Symptoms. The Spanish Journal of Psychology, 17, E43. https://doi.org/10.1017/sjp.2014.45
Jansen, A., Nederkoorn, C., & Mulkens, S. (2005). Selective visual attention for ugly and beautiful body parts in eating disorders. Behaviour Research and Therapy, 43(2), 183–196. https://doi.org/10.1016/j.brat.2004.01.003
Jansen, A., Smeets, T., Martijn, C., & Nederkoorn, C. (2006). I see what you see: The lack of a self-serving body-image bias in eating disorders. British Journal of Clinical Psychology, 45(1), 123–135. https://doi.org/10.1348/014466505X50167
Mazzurega, M., Marisa, J., Zampini, M., & Pavani, F. (2020). Thinner than yourself: Self-serving bias in body size estimation. Psychological Research, 84(4), 932–949. https://doi.org/10.1007/s00426-018-1119-z
McFarland, M. B., & Kaminski, P. L. (2009). Men, muscles, and mood: The relationship between self-concept, dysphoria, and body image disturbances. Eating Behaviors, 10(1), 68–70. https://doi.org/10.1016/j.eatbeh.2008.10.007
McVey, G. L., Lieberman, M.,Voorberg,N.,Wardrope, D., & Blackmore, E. (2003). School-based peer support groups: A new approach to the prevention of disordered eating. Eating Disorders, 11, 169- 185.
Mohr, C., Porter, G., & Benton, C. P. (2007). Psychophysics reveals a right hemispheric contribution to body image distortions in women but not men. Neuropsychologia, 45(13), 2942–2950. https://doi.org/10.1016/j.neuropsychologia.2007.06.001
O’Dea, J. A. (2006). Self-concept, Self-esteem and Body Weight in Adolescent Females: A Three-year Longitudinal Study. Journal of Health Psychology, 11(4), 599–611. https://doi.org/10.1177/1359105306065020
VandenBos, G. R. (2007). American Psychological Association dictionary of psychology. American Psychological American.
Vartanian, L. R. (2009). When the Body Defines the Self: Self-Concept Clarity, Internalization, and Body Image. Journal of Social and Clinical Psychology, 28(1), 94–126. https://doi.org/10.1521/jscp.2009.28.1.94
Wilhelm, S., Greenberg, J. L., Rosenfield, E., Kasarskis, I., & Blashill, A. J. (2016). The Body Dysmorphic Disorder Symptom Scale: Development and preliminary validation of a self-report scale of symptom specific dysfunction. Body Image, 17, 82–87. https://doi.org/10.1016/j.bodyim.2016.02.006
Williamson, D. A., Perrin, L., Blouin, D. C., & Barbin, J. M. (2000). Cognitive bias in eating disorders: Interpretation of ambiguous body-related information. Eating and Weight Disorders-Studies on Anorexia, Bulimia and Obesity, 5(3), 143-151.
Autor: Cristina-Sînziana Trofin – Membru afiliat Laboratorului de Psihologia Sănătății și Neuropsihologie Clinică (LPSNC), Universitatea din București