Sacrificiul de sine. Interviu cu Paula Stroian

S

Paula StroianPaula Stroian este doctorand în cadrul școlii doctorale „Psihodiagnostic și Intervenții Psihologice Validate Științific” de la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, precum și psiholog clinician și psihoterapeut sub supervizare în terapii cognitive și comportamentale. De asemenea, Paula Stroian a parcurs un curs de formare în terapia focalizată pe schemele cognitive, atestat de Societatea Internațională de Schema Therapy. În prezent, ea practică terapia focalizată pe schemele cognitive cu pacienți cu tulburări emoționale și de personalitate.

Bună, Paula! Ne bucurăm să te avem alături de noi în această ediție a Newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR)! Tema lunii este prosocialitatea – o tendință altfel dezirabilă, atât timp cât nu devine excesivă, așa că ne-am gândit să te contactăm, cunoscând interesul tău pentru schemele dezadaptative. Spune-ne întâi cum a început pasiunea ta pentru acest domeniu.

Mulțumesc pentru invitație și mă bucur să pot să discut cu voi despre acest subiect. Am început să citesc pe tema schemelor dezadaptative timpurii în timpul anilor de master în psihologie clinică și psihoterapie, când a fost discutată, ca parte a curriculumului, terapia schemelor cognitive ca abordare din sfera terapiilor cognitiv-comportamentale. Aș minți dacă aș spune că a fost vorba de pură curiozitate epistemologică de la început. 

Cred că modelul este atractiv pentru persoanele interesate de dezvoltarea personală (psihologi și publicul larg) mai ales prin prisma faptului că oferă o conceptualizare detaliată a tiparelor problematice de gândire ale propriei persoane și ale celorlalți, inclusiv ale originii lor. Terapia centrată pe scheme propune optsprezece astfel de tipare de gândire, manifestate într-o serie de stări momentane, denumite moduri. A fost interesant și util pentru mine, într-o primă fază, să operez cu aceste concepte pentru a îmi monitoriza și corecta tiparele de gândire și comportamentele (sau măcar pentru a avea niște explicații convenabile și foarte detaliate la îndemână pentru ele ?). 

Ceea ce m-a motivat să mă apropii și la nivel științific de această abordare a fost faptul că își propune să reconcilieze perspective diferite asupra psihopatologiei, dintre care unele beneficiază de mai multe dovezi științifice decât altele. Există, deci, numeroase direcții de cercetare pentru acest domeniu. Terapia focalizată pe scheme aparține, ca angajament epistemologic, sferei terapiilor bazate pe dovezi empirice și propune mecanisme cognitiv-comportamentale drept cadru conceptual de bază, integrând totodată concepte din teoria atașamentului, cea a relațiilor de obiect și din terapiile umaniste, precum terapia Gestalt. Cred că cel mai ilustrativ exemplu este cel privitor la nevoile de bază, concept preluat din terapiile umaniste. Așadar, cred că este o direcție interesantă și promițătoare de cercetare, drept urmare am devenit între timp motivată să desfășor și studii doctorale pe această temă.

Îți propun să definim termenii. Ce înseamnă autosacrificiul sau sacrificiul de sine?

În abordarea centrată pe schemele dezadaptative, autosacrificiul este una dintre cele optsprezece scheme menționate anterior. Definiția autosacrificiului, oferită de inițiatorul acestei abordări, Jeffrey Young, în Terapia Centrată pe Scheme Cognitive. Manualul Practicianului, se referă la focalizarea excesivă pe întrunirea nevoilor celorlalți, în mod voluntar, cu costul neîntrunirii propriilor nevoi. Centrarea pe nevoile celorlalți este menită să îi scutească pe ceilalți de suferință să prevină apariția vinovăției și/sau să conserve relațiile cu ceilalți, pe care persoana îi percepe ca fiind vulnerabili și având o nevoie crescută de sprijin. 

Să fac pe avocatul diavolului. Nu este altruismul, în fond, o virtute? Nu ne dorim cu toții o societate în care oamenii să se gândească și la ceilalți?

Ca să găsim răspunsuri la aceste întrebări, care au și implicații etice, cred că e necesar, în primul rând, să trasăm o distincție conceptuală între altruism și atitudine dezinteresată (eng. selflessness), pe de o parte, iar apoi între diversele tipuri de atitudini (aparent) dezinteresate (printre care își găsește locul și sacrificiul de sine), pe de alta. 

Altruismul ar fi definit ca un set de comportamente care sunt benefice unui alt organism, cu costul bunăstării aparente a organismului care a manifestat comportamentele respective. Așadar, la o primă vedere, cred că suntem cu toții de acord că este dezirabil ca oamenii să își dorească binele altor persoane și să se angajeze în comportamente în acest sens. Însă apoi intervine și problema atitudinilor dezinteresate. Existența altruismului pur, dincolo de beneficiile personale (eng. return-benefits) reprezintă o problematică deosebit de discutată în literatură, fiind cunoscut faptul că un comportament altruist nu este în mod necesar dublat de o atitudine dezinteresată (deci de lipsa unor motive proprii, dincolo de beneficiile aduse altora de către comportamentul respectiv); se discută inclusiv măsura în care motivațiile pur altruiste există în primul rând. 

Astfel, ca să continuăm seria de întrebări de tip avocatul diavolului, ne putem întreba: este prosocial (în mod sustenabil) un comportament altruist dacă el nu are la bază o atitudine dezinteresată? Dar cum știm că cineva care vrea să ne fie de ajutor are cu adevărat o atitudine dezinteresată? Este măcar dezirabilă și sanogenă o atitudine dezinteresată?

În literatură, dacă ne uităm la studiile care investighează corelatele atitudinilor dezinteresate, observăm că există două tipuri de studii. Există, pe de o parte, dovezi care arată că o atitudine dezinteresată este asociată cu starea de bine psihologică și subiectivă. Unde atitudinile dezinteresate sunt mai prezente, starea de bine subiectivă este raportată ca fiind mai autentică și mai durabilă, spre deosebire de centrarea pe sine, care conduce la o stare de bine fluctuantă. Am putea spune, deci, pornind de la aceste dovezi, că o atitudine descentrată de pe sine este preferabilă și sănătoasă. 

Pe de altă parte, găsim și studii în care o astfel de atitudine este asociată, de pildă cu simptome depresive sau de tulburări alimentare (exemple aici, aici și aici). Această discrepanță este explicată de modurile diferite în care este conceptualizată descentrarea de pe sine în literatură. În primul caz, această atitudine sunt înțeleasă și măsurată ca reflectând o transcendență a sinelui, adică se referă la reprezentări ale acestuia ce trec de propria persoană, incluzând lumea socială și naturală în care navighează individul. Atunci când această transcendență a sinelui este prezentă, identificarea cu perspectiva celorlalți nu este asociată cu emoții negative, ci cu o stare de bine mai crescută. În cea de-al doilea caz însă, atitudinile dezinteresate reflectă mai degrabă o ignorare a sinelui, aceasta fiind suprapusă conceptual cu termenul de autosacrificiu. Așadar, contează dacă descentrarea de pe sine este făcută în sensul integrării nevoilor personale cu ale celorlalți, trecând la o perspectivă unitară, transcendentală, lucru care pare să fie sanogen, sau în sensul centrării strict pe ceilalți, variantă care pare să fie nesănătoasă.

Astfel de rezultate confirmă teoria pe care se bazează terapia focalizată pe schemele cognitive. Conform ultimelor dezvoltări ale acestei abordări (terapia contextuală a schemelor – vezi Contextual Schema Therapy de Robert Brockman, Eckhard Roediger și Bruce A. Stevens), avem două seturi de nevoi principale, unul centrat pe conectare și unul centrat pe autonomie și competență. Se consideră că schemele dezadaptative se dezvoltă ca urmare a supralicitării unuia dintre domenii în detrimentul celuilalt, de-a lungul dezvoltării timpurii, și că la vârsta adultă, vom ajunge să repetăm tiparele disfuncționale deprinse în legătură cu nevoile noastre la o vârstă fragedă pentru a funcționa în mediul de atunci. Spre exemplu, ne vom aștepta ca acceptarea și sprijinul celorlalți să fie condiționate de măsura în care suntem performanți sau, invers, identitatea și direcția personală în viață vor depinde de acceptarea sau prezența celorlalți. Scheme precum cea de autosacrificiu sunt considerate a fi condiționale, reprezentând „regulile” pe baza cărora operează schemele din domeniile principale, cu alte cuvinte, condițiile în care mă aștept să primesc acceptare, prezență emoțională, să mă pot considera competent, să simt că am o identitate. 

Așadar, dacă această căutare a acceptării și a prezenței emoționale prin tiparul de autosacrificiu vine cu costul centrării propriei identități strict pe bunăstarea imediată a celorlalți, teoria spune că nu voi mai reuși să îmi cultiv autonomia necesară pentru a fi funcțional și fericit și, până la urmă, pentru a înțelege într-o manieră autentică ce anume îi ajută și îi face pe ceilalți fericiți.

Există mai multe scenarii disfuncționale, întâlnite adesea în practica psihoterapeutică și documentate și în literatură, pe care le poate experimenta o persoană cu o schemă de autosacrificiu. Uneori persoana poate să aibă o identitate slab dezvoltată în afara tiparului de autosacrificiu, fapt care poate să afecteze manifestarea dorințelor proprii, acesta fiind un mecanism propus pe baza căruia tiparele de autosacrificiu sunt asociate cu stări de deprimare și burnout. De asemenea, relațiile caracterizate prin autosacrificiu pot fi marcate de disfuncționalitate, ele fiind percepute ca „atacând” autonomia partenerilor. Putem, de asemenea, să dezvoltăm furie în asociere cu autosacrificiul; întreținând neajutorarea sau pretențiile celorlalți față de ajutorul nostru, ne putem simți folosiți sau sufocați.                                                                                            

Cum îmi pot da seama dacă am această schemă de auto-sacrificiu?

O variantă la îndemână este de a completa itemii corespunzători schemei de autosacrificiu din Chestionarul de Scheme Young, care a fost validat și pe populația românească. Itemii traduși și normele în populația românească ale acestui chestionar se regăsesc în Tratatul de Psihologie Clinică și  Psihoterapie scris de prof. univ. dr. Daniel David. 

De asemenea, în ghidul de dezvoltare personală Cum să îți reinventezi viața, scris de Jeffrey Young și Janet Klosko, găsim o variantă prescurtată a subscalei pe autosacrificiu a Chestionarului Young. 

Cum ajungem să dezvoltăm schema de auto-sacrificiu?

În terapia focalizată pe schemele cognitive, presupunem că astfel de tipare apar mai ales ca urmare a experiențelor din prima parte a vieții și că ducem cu noi la vârsta adultă ceea ce am învățat despre noi și ceilalți de mici. Așadar, teoria care fundamentează această abordare spune că în prima parte a vieții suntem deosebit de sensibili la regulile mai mult sau mai puțin explicite pe care le setează mediul pentru nevoile noastre de bază și că, în absența unor experiențe care să contrazică aceste reguli, le vom duce ulterior cu noi la vârsta adultă. 

Există câteva scenarii care sunt tipice pentru dezvoltarea unei scheme de autosacrificiu, regăsite și în Chestionarul de Parenting Young. Spre exemplu, poate atunci când sunt mic, părinții sau alte persoane de care depind pentru îngrijire sunt dintr-un motiv sau altul fragili (au o problemă fizică sau emoțională și depind mult de mine pentru sprijin și înțelegere, sau se victimizează și își condiționează astfel, intenționat sau neintenționat, răspunsul la nevoile mele emoționale de măsura în care sunt eu acolo pentru ei). 

Un alt scenariu este cel în care îngrijitorii mei manifestă ei înșiși un astfel de tipar de autosacrificiu în raport cu mine sau cu alte persoane relevante și mi-l modelează și mie. Spre exemplu, poate se sacrifică în raport cu celălalt părinte, care are, de pildă, o problemă de sănătate fizică, emoțională sau legată de consumul de alcool, sau poate îmi modelează acest tipar față de un frate mai mic și mai puțin descurcăreț sau care are o deficiență fizică, intelectuală sau o problemă emoțională. Se poate vorbi de inducerea vinovăției față de a nu oferi ajutor unei persoane aflate în suferință, vinovăție care apoi întărește comportamentele de autosacrificiu.

Dacă ne regăsim în această schemă de auto-sacrificiu, ce putem face pentru a o gestiona?

În terapia focalizată pe schemele cognitive, încurajăm clienții să își însușească acest limbaj al nevoilor emoționale, să conștientizeze faptul că ele sunt informative și importante pentru starea de bine, chiar dacă nu sunt la fel de urgente precum alte nevoi. Din păcate, majoritatea oamenilor nu au o cultură a nevoilor emoționale și atunci este mai greu să își dea seama de ceea ce îi motivează să intre în relații și să le mențină și cu atât mai puțin de faptul că uneori filtrele prin care le evaluează sunt distorsionate. 

Un exercițiu pe care îl putem face pentru a îmbunătăți conștientizarea propriilor nevoi emoționale este să facem o listă a acestora: acceptare, stabilitate, suport emoțional, conectare, încredere, autonomie, încurajare, siguranță și apoi să notăm, în dreptul fiecăreia, o amintire sau un context din viața noastră în care am simțit că nevoia respectivă a fost întrunită. Sau putem să facem un exercițiu de reflecție mai complex, cum este redactarea autobiografiei, cu accent pe felul în care nevoile emoționale ne-au fost întrunite în fiecare etapă a vieții.

Apoi, odată ce am început să ne familiarizăm cu felul în care se manifestă fiecare dintre aceste nevoi când este împlinită sau neîmplinită, putem să ne încercăm să le identificăm în viața de zi cu zi. Pentru a facilita acest proces, în terapia schemelor lucrăm cu constructul de mod, care se referă la activarea de moment a elementelor cognitive, emoționale și comportamentale ale schemelor. Modurile de Critic (sau de Părinte) desemnează activarea „vocii” invalidante a uneia sau mai multor scheme (deci partea cognitivă), cele de Copil (vulnerabil, furios, impulsiv sau indisciplinat) corespund reacțiilor emoționale ce decurg din activarea modurilor de Critic, iar modurile de coping se referă la răspunsurile comportamentale disfuncționale, generate pentru a face față pe moment activării mesajelor invalidante ale Criticului. În abordarea bazată pe schemele dezadaptative timpurii, se consideră că reacțiile emoționale care caracterizează modurile disfuncționale de Copil indică neîmplinirea nevoilor emoționale, însă există și un mod adaptativ de Copil, denumit Copilul fericit, care este prezent atunci când nevoile sunt împlinite. 

Așadar, pentru a ne recunoaște mai ușor nevoile emoționale, o strategie este să ne creăm o reprezentare cât mai experiențială a părții de copil a sinelui. În cartea Contextual Schema Therapy de Robert Brockman, Eckhard Roediger și Bruce A. Stevens, există un exercițiu, denumit „ritualul de noapte bună”, care poate fi util în acest sens. Acesta presupune cultivarea unui obicei de a dialoga, înainte de culcare, timp de câteva minute, cu partea de Copil a sinelui propriu. Ideea este de a trece în revistă, împreună cu acesta, situațiile din timpul zilei în care s-a simțit validat, sprijinit, în siguranță, descurcăreț, liber, alături de noi și care au fost cele în care nu a simțit că primește aceste lucruri. Alte exerciții de conectare cu modurile de Copil sunt descrise în cartea de dezvoltare personală pentru terapeuți Experiencing Schema Therapy from the Inside Out, scrisă de Joan Farrell și Ida Shaw.

Astfel, având o reprezentare mai bună a nevoilor noastre emoționale, teoria spune că vom deveni mai sensibili și la nevoile celor pe care altfel am încerca să îi menajăm sau „salvăm”, să ne dăm seama practic de vulnerabilitățile lor adevărate și de măsura în care ei au de fapt nevoie de noi. Ce putem face pentru a stimula acest proces este să facem o listă de avantaje și de dezavantaje ale tiparului de autosacrificiu. Ne putem da seama, astfel, că nu numai că ne privăm pe noi înșine de lucrurile importante pentru noi (pe care le putem lista concret cu ajutorul acestui exercițiu), dar le întreținem și celorlalți neajutorarea sau lipsa de considerație față de nevoile noastre. Apoi, putem să ne gândim la comportamentele efective de ajutor pe care le facem deja și să le împărțim în comportamente sănătoase, adaptate nevoilor proprii și ale celuilalt, și comportamente nesănătoase, care întăresc neajutorarea și lipsa de considerație a celuilalt. 

Antrenamentul asertiv ne poate ajuta apoi să începem să cerem, într-o manieră echilibrată, ceea ce ne dorim de la celelalte persoane. În situația ideală, am reuși să începem astfel să practicăm comportamente sănătoase de ajutorare a celorlalți și de afirmare a propriilor nevoi. Însă ceea ce se întâmplă adesea, și cu atât mai mult cu cât „rănile” noastre sunt mai vechi, este că tiparele de gândire și comportamentele disfuncționale se activează într-un mod automat și sunt, astfel, mai greu de gestionat. Dacă ne dăm seama că ne este greu să renunțăm la anumite tipare, chiar dacă suntem conștienți de disfuncționalitatea lor, recomandarea este să apelăm la un terapeut care să ne ajute să lucrăm cu ele. 

Teza ta de doctorat se concentrează tocmai pe Terapia centrată pe scheme, dezvoltată de Jeffrey Young. Descrie puțin în ce constă această abordare psihoterapeutică, respectiv care sunt obiectivele tezei tale de doctorat.

Practic, obiectivul macro al terapiei centrate pe scheme este de a întări un ansamblu de cogniții și comportamente adaptative, care este denumit Adultul sănătos. Acest mod de funcționare implică o reprezentare sănătoasă asupra nevoilor emoționale, sub forma unor scheme pozitive, precum și comportamente prin care nevoile pot fi întrunite într-o manieră funcțională. Pentru a crește acest mod de Adult sănătos, terapeutul îl ajută pe client să devină conștient de felul în care operează schemele sale în prezent și de nevoile emoționale din spatele lor, iar apoi să dezvolte comportamente prin care să răspundă acestor nevoi și astfel să corecteze schemele dezadaptative. 

Un rol important îl joacă tehnicile experiențiale, prin care clientul retrăiește, în timpul ședințelor, situațiile în care i-au fost activate schemele dezadaptative și nevoile emoționale aferente acestora, iar terapeutul susține clientul în a reprocesa emoțional situațiile activatoare, focusul fiind pe întrunirea nevoilor emoționale aici și acum, pentru a corecta schemele (de pildă, folosind tehnica scaunelor, împrumutată din terapia gestalt, sau rescrierea în imaginar). 

În terapia centrată pe schemele cognitive, relația terapeutică se definește prin prezența așa-numitului reparenting limitat, anume asumarea, în limitele relației terapeutice, de către terapeut, a unei atitudini de „părinte bun”, acesta răspunzând nevoilor emoționale ale clientului asemeni unei astfel de instanțe.

Desigur că unele dintre aceste concepte (părinte bun, nevoi emoționale, experiențe corective) prezintă încă anumite deficite operaționale, motiv pentru care este nevoie de mai multe studii în această zonă. Teza mea de doctorat își propune să investigheze importanța și rolul anumitor scheme în depresie, precum și relația dintre scheme și moduri, și să propună o intervenție mobilă autoadministrată centrată pe scheme și moduri pentru simptomele depresive.  

Mulțumim pentru interviu, Paula! Unde te pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să te contacteze?

Vă mulțumesc și eu! Adresa mea de email este paulastroian@psychology.ro

Victor Bohuș

Victor Bohuș este absolvent al masteratului Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este pasionat de cercetarea funcționării minții umane, iar printre interesele sale specifice se numără psihoterapia, psihologia interculturală și psihologia evoluționistă.

1 comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR