Emoțiile socio-morale și suferința colectivă

Astfel de situații ne pun față-n față cu un pericol pe care nu îl putem detecta cu ochiul liber, activând sistemul nostru de apărare împotriva pericolului. Fiindcă incertitudinea și pericolul percepute sunt perpetue, răspunsul luptă-fugi este unul prelungit și se manifestă prin comportamente de protecție și evitare (igiena mâinilor, evitarea contactului apropiat cu alții), care sunt adaptative în astfel de momente. Pe lângă aceste acțiuni, apar însă și reacții variate interpersonale și sociale. Unii aleg să-și facă stocuri de hârtie igienică sau caută țapi ispășitori, în vreme ce alții aleg să doneze sau să se implice în acțiuni de voluntariat pentru a aduce o contribuție. De ce tocmai aceste reacții și ce rol au emoțiile socio-morale în a le explica?

Sistemul imunitar comportamental și dezgustul

La fel cum agenții patogeni sunt echipați cu mecanisme care le asigură supraviețuirea în mediu, oamenii au dezvoltat și ei mecanisme ce asigură protecție în fața virușilor: sistemul imunitar. Sistemul imunitar biologic ne ajută în lupta directă cu aceștia, dar în arsenalul nostru avem și un sistem de prevenție: cel comportamental (Taylor, 2019). Acesta reprezintă o suită de mecanisme cognitive, emoționale și motivaționale menite să prevină transmiterea bolilor. Cu ajutorul său, detectăm și evităm stimulii din mediu care ar putea reprezenta un pericol.

În situații de incertitudine asupra pericolului, aceste mecanisme sunt hiper-activate. Motivul e simplu: mai bine comiți o eroare de tip I decât să riști eroarea de tip II. Cu alte cuvinte, e mai adaptativ să te protejezi de un stimul care se dovedește a fi neutru decât să fii luat prin surprindere de un stimul periculos. La baza anumitor comportamente de evitare precum spălatul des pe mâini sau evitarea apropierii de alte persoane stau emoțiile noastre de bază: dezgustul și frica (Taylor, 2019). Dezgustul pare a fi evoluat pentru a ne proteja de agenții patogeni. În consecință, e activat de stimuli din mediu ce semnalează contaminarea sau boala.

Conform teoriilor evoluționiste, dezgustul de bază s-a extins, fiind activat și de indici sociali sau chiar de încălcări ale normelor morale. Când oamenii s-au confruntat cu pericolul unor boli infecțioase, riscul de a se contamina reciproc a crescut. Era, deci, mai eficient să eviți alți oameni sau alte grupuri sociale pentru a nu risca îmbolnăvirea grupului tău. Printr-un proces de combinare a factorilor biologici și culturali, sistemul arhaic al dezgustului s-a extins astfel încât a ajuns să fie activat și de alte categorii de stimuli (Curtis, 2011; Haidt et al., 1997). Se pare că, după cum menționa și William Ian Miller, autorul cărții Anatomia Dezgustului, „dezgustul adaugă bucăți mari din lumea morală în centrul identității noastre”. Dezgustul a ajuns astfel și o emoție socio-morală, implicată în atitudini ostile față de membrii altor grupuri sociale, precum minoritățile sau chiar și persoanele cu tulburări mentale. Datele din literatură arată că sensibilitatea ridicată la dezgust, atât ca trăsătură, cât și ca stare, prezice atitudinile xenofobe sau homofobe. Se pare că, atunci când pericolul de contaminare e ridicat, oamenii au tendința de a evita sau de a stigmatiza alte grupuri sociale. Sigur, există diferențe interindividuale, unii sunt mai sensibili la dezgust, pe când alții mai puțin. Această tendință se manifestă prin: blamarea altor grupuri pentru răspândirea bolii sau prin atitudini negative față de acestea (Taylor, 2019).

În perioade de epidemie, sensibilitatea la dezgust și susceptibilitatea percepută la boală crește la nivel de populație și poate afecta atitudinile și comportamentele față de alte grupuri sociale, dând naștere stigmatizării. Spre exemplu, în timpul epidemiei de Ebola, a fost înregistrată o creștere subtilă a ostilității față de persoanele homosexuale (Inbar et al., 2016). Au fost observate astfel de tendințe și în timpul epidemiei SARS, vina fiind atribuită persoanelor din Asia în mass-media (Eichelberger et al., 2006). Mai mult decât atât, se pare că discriminarea a apărut față de personalul medical și persoanele care s-au vindecat de boală (Taylor, 2019).

În prezent, această sensibilitate crescută la dezgust și un nivel ridicat de vigilență s-ar putea exprima prin reacții precum stigmatizarea membrilor altor grupuri. Sugerarea faptului că SARS-COV-2 este un „virus chinezesc”, de pildă, denotă tocmai tendința de a separa lumea în „noi” și „ei”. Tendința de a evita mâncarea asiatică reflectă asocierea făcută între pericolul de contaminare și alte grupuri sociale. Din păcate, consecințele etnocentrismului și a stigmatizării sunt profunde:

1. Stresul produs de stigmatizare poate avea efecte negative asupra sănătății fizice și mentale.
2. Bariere în ceea ce privește îngrijirea medicală, care pot contribui chiar și la răspândirea bolii.
3. Distorsionarea percepției asupra riscului. Spre exemplu, oamenii au început să evite produsele venite din China sau Italia. În timpul epidemiei SARS, magazinele asiatice și cartierele asiatice au fost evitate (Eichelberger et al., 2006). Aceste distorsiuni se pot solda cu o creștere a anxietății sau depresiei și a costurilor economice.

Rușinea și vinovăția

Distanțarea socială și carantina sunt măsuri eficiente ce previn creșterea exponențială a numărului de cazuri. Cu toate că presupune avantajul individual de a nu contacta boala și avantajul colectiv de a preveni răspândirea, distanțarea socială presupune și costuri individuale: izolarea de ceilalți, întreruperea rutinei zilnice și eventualele costuri economice (Taylor, 2019). Astfel, problema distanțării sociale devine și o dilemă socială, deoarece apare un conflict între interesele personale și cele colective. Majoritatea oamenilor respectă aceste restricții, în ciuda costurilor individuale, însă există și excepții de la regulă. Apare astfel problema unor ”free-riders”, cei care nu respectă normele sociale impuse. Și fenomenul de ”hoarding”, tendința de a achiziționa alimente sau produse în exces, poate fi circumscris aici (De Kwaadsteniet et al., 2009).

Reacțiile oamenilor la astfel de încălcări ale normelor impuse sunt deseori de furie, tendința fiind de a pedepsi transgresorul (Nelissen et al., 2009; De Kwaadsteniet et al., 2009). Observăm aceste reacții cu precădere în mediul online, unde persoanele care ies din izolare sunt „atacate” (Crockett et al., 2017). Pe de-o parte, aceste reacții pot fi benefice pentru că, resimțind vinovăție sau rușine, persoana care nu s-a conformat poate să-și modifice comportamentul. Pe de altă parte, aceste reacții pot cauza efecte negative, precum amplificarea conflictelor sociale și dezumanizarea persoanelor blamate (Nelissen et al., 2009).

Inamicul/adversarul comun

Oamenii sunt ființe hiper-sociale. În grupuri am reușit să supraviețuim pericolelor din mediu și să ne dezvoltăm ca specie. De fapt, în rândul primatelor, suntem specia care se bazează cel mai mult pe comunicarea și inteligența socială pentru a supraviețui. Astfel, pe lângă circuitele de apărare împotriva pericolului, oamenii dispun și de sistemul de afiliere și îngrijire. Dacă sistemul de apărare are ca scop autoconservarea, fiind non-social, cel de îngrijire orientează către ceilalți și către nevoile lor, fiind pro-social. Cu toate că, într-adevăr, multe din comportamentele oamenilor ca răspuns la dezastre se circumscriu anxietății, literatura de specialitate sugerează că oamenii tind să dea dovadă de solidaritate și colaborare în momentele de adversitate împărtășită (Vezzali et al., 2015; Buchanan et al., 2014; Rodríguez et al., 2006; Dovidio et al., 1975).  

Colaborarea și pro-socialitatea pot fi observate și în prezent, atât la nivel global (exportul echipamentelor de protecție de la un stat la altul sau mobilizarea voluntară a medicilor în zone puternic afectate), cât și la nivel local (tineri care se oferă să facă pentru cei vulnerabili cumpărături, persoane care donează pentru spitalele din țară și cei care confecționează și livrează echipamente de protecție). 

Pe Twitter circulă hashtag-ul ”#coronakindess” pentru ca oamenii să împărtășească momentele de bunătate din timpul pandemiei. Expunerea publică a celor care dau dovadă de compasiune și altruism este de bun augur, deoarece poate fi „contagioasă”. Conform literaturii, dorința și tendința de a fi altruist este stimulată de înălțarea morală (Van Bavel et al., 2020; Pohling et al., 2016;). Constructul face referire la o emoție pozitivă activată atunci când suntem martori la expresii ale virtuții morale, precum acte de compasiune, generozitate sau benevolență umană. Este o emoție pozitivă ce transcende sinele și ne orientează către ceilalți. Înălțarea morală a fost relaționată cu o creștere a nivelului de optimism în legătură cu umanitatea, precum și o creștere a sentimentului de conectare cu cei din jur.

Mai mult decât atât, se pare că această emoție este asociată cu motivația de a deveni un om mai bun și de a-i ajuta pe cei din jur. În situații de criză, cei care ajută și își sacrifică resursele sunt priviți cu admirație și îi pot „molipsi” pe ceilalți membrii să procedeze la fel. Spre exemplu, inducerea experimentală a înălțării morale duce la creșterea cooperării, precum și la implicarea în acțiuni caritabile. Cum se explică această relaționare între înălțarea morală și altruism? Unii autori sugerează că această emoție face parte din sistemul uman de afiliere, fiindcă mecanismele fiziologice și neuronale ale înălțării morale sunt similare cu cele activate atunci când ne îndrăgostim sau când avem grijă de persoanele dragi nouă. Dovezile preliminare sugerează că înălțarea morală stimulează eliberarea oxitocinei, un hormon ce este asociat cu experiența iubirii și cu încrederea în ceilalți. În ceea ce privește diferențele interindividuale, cei care au încredere în faptul că ceilalți oameni pot fi generoși și prosociali raportează niveluri mai crescute ale acestei emoții. Cu alte cuvinte, încrederea că oamenii pot fi generoși și altruiști poate duce la cooperare (Pohling et al., 2019).

Compasiunea este o altă emoție relevantă atunci când vorbim despre altruism (Böckler et al., 2019; Goetz et al., 2010). Compasiunea face parte din clasa emoțiilor pro-sociale și este integrată în sistemul nostru de afiliere și îngrijire, care a evoluat pentru a facilita îngrijirea nou-născuților, însă s-a extins și pentru a permite inițierea și menținea unor comportamente de cooperare între persoanele care nu împărtășesc un bagaj genetic. Ea e caracterizată de recunoașterea și preocuparea față de suferința unui alt om și de motivația de a-i alina într-un fel acea suferință. Cu toate că e activată de experiențe negative, compasiunea stimulează perceperea unei legături mai puternice cu persoana suferindă, prin mecanismul similarității și motivează comportamentele pro-sociale orientate către reducerea acelei suferinței. În contextul acesta, compasiunea reprezintă o motivație intrinsecă și o recompensă pentru respectarea normelor, valorilor și tradițiilor de cooperare (Goetz et al., 2010). După cum menționam anterior, momentele de criză și incertitudine împărtășită ne aduc împreună. Experiențele adverse ne amintesc de condiția noastră umană. În lupta cu un adversar comun, suferința este universală și devine o experiență „a noastră”.

Conform teoriei identității sociale, grupurile sociale ajung să fie o extensie a noastră, o parte din identitatea noastră socială. Principiile membrilor unui grup tind să fie similare, omogene. Și are sens să fie așa: când împărtășim valori cu alți oameni ne simțim acceptați, integrați. Principiile comune duc la identificarea cu grupul și la dorința de cooperare (Drury et al., 2019). În cazul unei crize globale, granițele dintre grupuri se pot disipa deoarece, indiferent de clasa socială, rasa sau religia căreia aparținem, cu toții trebuie să respectăm normele distanțării pentru a ne proteja pe noi și pe cei din jur. Fiindcă suferința noastră este împărtășită, șansele ca oamenii să manifeste compasiune unii față de alții cresc. Ajungem să ne identificăm cu ceilalți prin intermediul suferinței comune (Flade et al., 2019). Conform literaturii, pentru a se produce acțiunea colectivă și cooperarea e nevoie de:

• Un obiectiv comun tuturor, o „soartă” comună, indiferent de grupul din care fac parte (Drury et al, 2019);
• Credința în faptul că și ceilalți vor respecta normele sociale și sunt dispuși să coopereze;
• Emoțiile pro-sociale, precum compasiunea, înălțarea sau empatia;
• Un nivel scăzut de ambiguitate al situației: oamenii sunt informați în legătură cu situația și în legătură cu contribuția pe care o pot aduce (Böckler et al., 2019).

Pe lângă caracteristicile situaționale, e important să luăm în considerare și diferențele interindividuale. Spre exemplu, cei care privesc situația ca pe o provocare tind să reacționeze la stres prin sistemul de afiliere, pe când cei care privesc situația ca pe un pericol reacționează prin răspunsul luptă sau fugă (Buchanan et al., 2014). Alte variabile care ar putea să explice diferențele dintre oameni în ceea ce privește comportamentul prosocial ar fi:

• Abilitatea de a tolera ambiguitatea: pare să prezică comportamentele pro-sociale (Vives et al., 2018)
• Trăsăturile de personalitate: cei cu niveluri ridicate de extraversie, agreabilitate și deschidere spre experiență tind să se implice mai mult în activități de voluntariat (Böckler et al., 2019).

Comportamentele de ajutorare a celor din jurul nostru ne cresc auto-eficacitatea, credința în faptul că avem competențele necesare de a rezolva problema. Pe lângă asta, aceste comportamente sunt asociate cu emoții pozitive și cu o stare de echilibru (Vollhardt et al., 2009). Atunci când îi ajutăm pe cei din jur, suntem răsplătiți la rândul nostru cu împlinire și sens.

Cu toate că, în contextul unei pandemii, cooperarea este mai dificilă din cauza distanțării sociale, suntem conectați încă prin intermediul rețelelor virtuale și există multe moduri în care putem contribui: un telefon dat unui prieten pentru a-l întreba cum e, un drum la magazin pentru vecinii vulnerabili și simplul fapt de a sta acasă. Contextul actual este dificil pentru fiecare dintre noi, însă reprezintă și o oportunitate. Avem șansa de a reflecta asupra societății noastre și, mai presus de atât, avem ocazia de a fi mai înțelegători unii cu alții, de a da dovadă de compasiune și solidaritate, fiindcă împreună avem o șansă mai mare de a trece prin aceste ape nesigure.

”Omului îi poate fi luat totul, dar nu şi ultima dintre libertăţile omeneşti: aceea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe, de a-şi alege propriul fel de a fi.”

Victor Frankl