Cinci principii ale terapiei de cuplu

1. Primul principiu se referă la adoptarea de către cei doi membri ai cuplului a unei perspective mai obiective și nuanțate asupra relației, în opoziție cu lipsa de empatie cognitivă și blamarea. Clienții sunt ghidați de către psihoterapeut să parafrazeze, să sumarizeze și să reflecteze empatic conținutul exprimat de celălalt partener, fiecare privind situația actuală din ambele perspective. 

Un alt element cheie este asumarea răspunderii pentru propriul comportament și constatarea efectului pe care îl are asupra celuilalt partener vs. responsabilizarea exclusivă a celuilalt pentru situațiile tensionate ori pentru conflictele din relație. Autorii atrag însă atenția cu privire la cazurile de relații abuzive, în care vina cu siguranță că nu este în mod egal distribuită.

Pe scurt, clienții sunt îndrumați să observe contribuția fiecăruia și cum comportamentele celor doi interacționează. Psihoterapeutul însuși este un model care, pe fondul alianței terapeutice cu ambii parteneri, oferă un exemplu de validare și obiectivitate. 

2. La fel ca în psihoterapia individuală, comportamentele distructive, cu un grad de risc ridicat, care pun în pericol siguranța în plan fizic, psihologic sau economic a unui partener sau a cuplului, sunt adresate în terapia de cuplu. Exemple includ consumul de substanțe, dependența de jocuri de noroc sau alte adicții, alături de abuzul fizic, emoțional sau sexual.

Legat de cazurile de relații abuzive, după cum a fost deja punctat mai sus, persoana care se comportă violent trebuie să-și asume răspunderea, fără a se insinua în terapie de cuplu că responsabilitatea este împărtășită. În asemenea cazuri, clienții vor fi trimiși către programe special dedicate, precum cele adresate cazurilor de violență domestică.

În cazuri mai puțin grave, pentru a preîntâmpina escaladarea conflictului, o alternativa este ca fiecare membru al cuplului să dialogheze, pe rând, cu psihoterapeutul, și nu între ei în cursul ședinței. De asemenea, se pot recomanda intervenții individuale pentru consumul de substanțe ori pentru gestionarea furiei.

3. Al treilea principiu comun diverselor abordări psihoterapeutice de cuplu este exprimarea conținutului emoțional anterior evitat. Nu numai că evitarea experiențială (i.e., supresia) amplifică, paradoxal, încărcătura emoțională, dar limitează și intimitatea afectivă în cadrul cuplului.

O altă problemă a evitării experiențiale este stimularea implicită a dinamicii de tip cerere-retragere. Pe scurt, cu cât un partener insistă mai mult pe auto-dezvăluiri și schimbări, cu atât celălalt partener riscă să se retragă și mai mult, devenind defensiv ori încă și mai evitant. În alte cazuri, conținuturile emoționale pot stimula evitare din partea ambilor parteneri. În final, cei doi riscă să devină nemulțumiți de relație, respectiv nici nu rezolvă proactiv problemele de care fug.

Rolul psihoterapeutului este acela de a facilita exprimarea vulnerabilităților și a unor răspunsuri calde, de acceptare. De exemplu, acesta poate încuraja partenerii să se asculte reciproc exprimând ceea ce simt, urmând ca fiecare să sumarizeze ceea ce a ascultat. Din nou, comportamentul psihoterapeutului modelează și deprinderile clienților de a asculta activ, a valida și a reflecta empatic mesajul transmis de celălalt.

4. Cum probleme de comunicare în relație sunt printre cele mai comune acuze în terapia de cuplu, al patrulea principiu constă în eficientizarea comunicării. De multe ori, cuplurile întâmpină dificultăți în a se asculta reciproc și a răspunde cu considerație, mai ales în contextul unor discuții mai delicate sau inconfortabile.

Antrenarea explicită a deprinderilor de ascultare activă și de comunicare asertivă sunt o țintă esențială. Psihoterapeutul poate, de exemplu, să faciliteze și să ofere la cald feedback cu privire la modul în care partenerii comunică în cadrul ședinței, propunând exprimări alternative și încurajând clienții să exprime direct ce stare emoțională au, respectiv de ce au nevoie în continuare.

O abordare didactică complementară implică oferirea unui instructaj cu privire la rezolvarea de probleme, antrenând cuplul în procesul colaborativ de definire a problemeli, generare de soluții, evaluarea consecințelor asupra nevoilor fiecărui și monitorizarea progresului. Din nou, comunicarea explicită a experienței subiective, în contextul planului de acțiune negociat și agreat de comun acord, a fiecăruia rămâne vitală.

5. Asemănător cu procesul terapiei individuale, nu este suficient ca partenerii de cuplu să nu mai aibă probleme, ci să se și concentreze pe punctele forte și reziliența în contextul relației.  Scopul final nu este o relație care să nu întâmpine dificultăți, ci una care să fie împlinitoare și sustenabilă din perspectiva ambelor persoane. 

Psihoterapeutul ghidează partenerii de cuplu să puncteze și să întărească aspectele pozitive ale relației, respectiv comportamentele pe care fiecare le apreciază la celălalt. Partenerii sunt încurajați să crească intenționat frecvența cu care fiecare inițiază comportamente care anticipează că vor fi apreciate de celălalt, luând, de pildă, în considerare ce obișnuiau cei doi să facă la începutul relației. 

Este important ca partenerii să nu-și ofere false laude, respectiv psihoterapeutul să nu exagereze succesul unui parcurs întreprins de cei doi. Constatarea progresului în urma demersului colaborativ, alături de valorile împărtășite ale cuplului, merită reliefate și integrate în narațiunea fiecărui partener despre relația lor de cuplu.

În concluzie, autorii publicației oferă, prin sinteza lor, un ghid modular de principii bazate pe dovezi, care pot fi implementate flexibil în cadrul ședințelor de terapie de cuplu, indiferent de abordarea psihoterapeutică. Aceste module pot constitui fundamentul unei intervenții personalizate, adaptate la nevoile și dificultățile fiecărui cuplu.