Psihologia interculturală: Interviu cu Monica Bartucz

P

Interviu realizat de Victor Bohuș

Bună, Monica! Mulțumim că ești alături de noi în această ediție a Newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR)! Luna aceasta ne-am propus să abordăm teme culturale, precum toleranța și discriminarea. Psihologia interculturală este încă o ramură a științei emergentă în România, iar tu te afli printre cercetătorii interesați de acest domeniu. Cum a început pasiunea ta pentru diferențele interculturale?

Bună Victor! Îți mulțumesc pentru invitație! Încă din liceu am simțit un interes crescut față de felul în care cultura modelează comportamentele umane, fiind orientată predominant către domenii precum antropologia și psihologia socială. O idee care m-a fascinat de ani de zile provine din literatura științifico-fantastică și se referă Psihoistoria descrisă de Isaac Asimov în seria Fundația. Psihoistoria în acest univers SF este o știință dezvoltată de matematicianul Hari Seldon, care permite formularea unor predicții legate de comportamentele unor grupuri foarte mari de indivizi (populația Imperiului Galactic), prin combinarea statisticii matematice, a istoriei și a sociologiei. Însă pasiunea mea pentru psihologia interculturală ca și știință a început după ce am citit cartea Psihologia poporului român scrisă de profesorul Daniel David, publicată în 2015. În același an am dat concursul de admitere la doctorat și am început să lucrez pe această temă sub coordonarea aceluiași profesor. 

Să intrăm în subiect. Îmi amintesc, de la orele de română, citatul din Nicolae Iorga, descriind România drept „o insulă latină într-o mare slavă”. Vorbeam despre influențele Vestului și ale Estului. Avantajul astăzi este că avem și datele necesare pentru a cuantifica aceste diferențe – cum suntem, așadar, ca popor? Suntem mai apropiați de Vest sau de Est din punct de vedere cultural? 

În primul rând atunci când vorbim despre cultură ne referim în sens general la un sistem de cunoștințe, idei, practici și reguli, învățate și transmise din generație în generație. Nucleul unei culturi este dat de valori culturale, adică de credințe centrale despre ceea ce este normal și de apreciat într-o societate, împărtășite de membri acesteia, care oferă un ghid moral pentru acțiunea umană în contexte multiple. Așadar regulile și practicile culturale se fundamentează pe ceea ce consideră membri unei culturi ca fiind valoros/bun/moral. Pornind de la această definiție a culturii, există astăzi mai multe modele teoretice care propun diferite taxonomii culturale. Printre cele mai bine fundamentate modele amintim modelul celor șase dimensiuni psihoculturale elaborat de Hofstede. Am să exemplific pe scurt două dintre dimensiunile acestui model pentru a putea înțelege mai bine la ce dimensiuni culturale ne referim atunci când comparăm profilul psihocultural al românilor cu cel al altor popoare. Prima dimensiune este denumită  individualism-colectivism. Individualismul reprezintă o orientare culturală în care interesele individului sunt mai importante decât interesele grupului de apartenență. Atunci când interesele grupului și interesele personale sunt în conflict, este de așteptat ca individul să valorizeze mai mult interesele proprii.

De regulă în culturile individualiste, oamenii nu se definesc prin grupul social din care fac parte ci se percep ca fiind indivizi autonomi și independenți. Valorile centrale în culturile individualiste sunt cele precum autonomia, competența, unicitatea, autodeterminarea. Comportamentele indivizilor  din culturile individualiste sunt puternic reglementate de atitudini și valori personale. Colectivismul reprezintă o orientare culturală în care interesele grupului de apartenență sunt mai importante decât interesele individului. Atunci când interesele grupului și interesele personale sunt în conflict, este de așteptat ca individul să valorizeze mai mult interesele grupului. În aceste tipuri de culturi, individul se identifică puternic cu un grup de apartenență, care îi oferă protecție în schimbul loialității sale. În culturile colectiviste, valorile centrale împărtășite de către indivizi sunt loialitatea față de grup, armonia socială și obediența. Comportamentele indivizilor  din culturi colectiviste sunt puternic reglementate de norme și îndatoriri sociale. Pe dimensiunea individualism-colectivism, România are un scor de 30, ceea ce reprezintă un nivel scăzut de individualism.  

Cea de a doua dimensiune culturală la care vreau să fac referire este concentrarea/distribuirea puterii sociale și se referă la măsura în care membri mai puțin puternici a societății se așteaptă și acceptă distribuirea inegală a puterii sociale. În culturile cu o concentrare scăzută a puterii, puterea este descentralizată, adică distribuită într-un mod echitabil printre membri societății. În aceste culturi, indivizii se străduiesc să obțină și să mențină o distribuție egală a puterii, membri culturii considerându-se egali, indiferent de statutul lor social. Societățile cu o concentrare crescută a puterii sunt caracterizate prin acceptarea ierarhiilor sociale fără a cere justificări pentru acestea, puterea socială fiind controlată puternic de câteva persoane plasate în fruntea ierarhiilor. Pe această dimensiune România are un scor de 90 ceea ce reprezintă un nivel foarte crescut de concentrare a puterii.

Când vine vorba de analiza dimensiunilor culturale trebuie precizat faptul că interpretarea acestora poate fi făcută doar în termeni relativi, adică un atribut psihocultural al unei țări nu este crescut sau scăzut în sine, ci este crescut sau scăzut raportat la un cadru de referință, de exemplu scorul altor țări. De asemenea, un profil cultural nu este bun sau rău în esență. Aceste configurații culturale s-au format într-un context istoric complex, ca rezultat al interacțiunilor continue dintre condiții specifice de mediu și factori genetici, cu scopul de a facilita supraviețuirea, adaptarea și evoluția grupurilor sociale. Mai este important de menționat faptul că un scor național pe o anumită dimensiune culturală reprezintă o medie a scorurilor individuale și este greșit să generalizăm la nivel individual un scor național. Altfel spus, faptul că România are un scor mai scăzut de individualism raportat la State Unite ale Americii  nu înseamnă că fiecare cetățean român este mai colectivist decât fiecare cetățean american. 

Revenind acum de la întrebarea de la care am pornit, și anume dacă România este mai apropiată de Vest sau de Est din punct de vedere cultural. Răspunsul la această întrebarea va varia în funcție de țările pe care le alegem ca etalon și de dimensiunile culturale pe care facem analiza. Dacă discutăm specific pe cele două dimensiuni pe care le-am exemplificat mai devreme, România are un nivel mai crescut de colectivism raportat la Statele Unite ale Americii dar similar cu cel al Portugaliei.  În ceea ce privește concentrarea puterii, România are un scor mai ridicat atât în comparație cu SUA cât și cu Portugalia. Dacă mutăm cadrul de referință spre est, România seamănă atât în ceea ce privește individualismul cât și concentrarea puterii cu Rusia. Dacă luăm ca punct de referință China, din nou avem profiluri similare, România fiind ușor mai individualistă și având o concentrare a puterii ușor mai mare. Este greu de răspuns în general la întrebare, dar din prisma acestor caracteristici culturale și luând aceste țări ca și reper, România pare mai apropiată de Est.

Ca personalitate, cum putem fi descriși? Există un „suflet românesc”?

Personalitatea românilor a fost studiată atât în relație cu alte națiuni dar și comparând trăsături de personalitate între diferite regiuni ale României. Studiile relevante în acest domeniu au folosit modelul Big 5 pentru conceptualizarea trăsăturilor de personalitate, care cuprinde 5 trăsături principale: (1) nevrotism (stabilitate emoțională), (2) extraversie, (3) deschidere, (4) agreabilitate și (5) conștiinciozitate. Datele de la nivel național ne arată faptul că în raport cu media internațională, România are un nivel mediu de nevrotism și agreabilitate și un nivel mai crescut de extraversie, deschidere și conștiinciozitate. La nivel regional datele nu au surprins diferențe relevante între cele 8 regiuni de dezvoltare ale României.

Ceea ce au surprins însă analizele la nivel regional a fost faptul că românii sunt caracterizați de două profiluri principale, reieșite din combinația celor cinci trăsături de personalitate menționate mai sus. Anume,  la nivelul țării apar două clustere sau profiluri diferite și opozante. Pe de o parte avem profilul 1, numit Personalitatea Factor X-, caracterizat de un scor crescut de nevrotism și scoruri scăzute de extraversie, deschidere, agreabilitate și conștiinciozitate. Pe de altă parte avem profilul 2, sau Personalitatea Factor X+, caracterizat de un scor scăzut de nevrotism, și scoruri crescute pentru extraversie, deschidere, agreabilitate și conștiinciozitate. Deși profilul 1 este ușor dominant (fiind mai frecvent cu 8.6 procente) cele două profiluri sunt distribuite într-un mod relativ echilibrat pe teritoriul României, fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare cuprinzând o proporție similară de indivizi caracterizați de ambele profiluri.  Aceste date ne transmit două lucruri importante: (1) faptul că regiunile României sunt foarte similare între ele în ceea ce privește distribuția trăsăturilor de personalitate și (2) faptul că în toate regiunile regăsim două profiluri opuse de personalitate.

Cât de stabile în timp sunt aceste diferențe interculturale?

În ceea ce privește trăsăturile de personalitate, la nivel individual acestea tind să fie stabile pe parcursul vieții unui individ. Unele studii sugerează faptul că adoptarea unui context social nou caracterizat de cerințe inedite, facilitează schimbarea tiparului comportamental, favorizând schimbări în diferite trăsături de personalitate. Spre exemplu Robins și colaboratorii săi au arătat faptul că în timpul studiilor universitare studenții tind să dobândească un nivel ușor mai crescut de stabilitate emoțională, agreabilitate, conștiinciozitate și deschidere spre experiențe. În ceea ce privește valorile și practicile culturale, avem dovezi că majoritatea țărilor tind să devină mai individualiste cu trecerea timpului. Aproximativ jumătate din varianța schimbărilor culturale poate fi explicată prin dezvoltare economică și schimbare generațională, generațiile mai noi fiind mai individualiste în majoritatea țărilor.

Cealaltă jumătate din varianță este explicată de caracteristicile unice ale țărilor, astfel încât locația geografică și istoria particulară a unei țări contribuie la cât de mult o națiune devine mai individualistă în timp. Trebuie însă menționat faptul că diferențele între națiuni tind să rămână stabile. De exemplu, dacă atât România, cât și SUA și China devin mai individualiste cu trecerea timpului, nivelul de individualism al României raportat la SUA și China rămâne relativ stabil. Așadar, scorul absolut de individualism tinde să înregistreze o creștere în majoritatea națiunilor, dar clasamentul relativ al țărilor pare să fie destul de stabil. 

Este interesant că profilul nostru psihocultural este diferit de cel al multor țări din Uniunea Europeană (UE). Care ar fi principalele implicații ale acestor discrepanțe?

Așa cum am amintit anterior, profilul psihocultural al României este caracterizat de un nivel crescut de colectivism și de concentrare a puterii în timp ce Uniunea Europeană este construită pe două valori culturale opuse: individualism și distribuirea puterii sociale. Așadar, prin aderarea la UE, România se regăsește în situația de a asimila instituții și practici sociale create pe un fondul cultural vestic, ceea ce poate crea probleme în implementarea cu sens a acestora în România. Totuși vedem faptul că noile generații care urmează să obțină poziții de putere și să domine scena socială a României au un profil cultural  mai compatibil cu valorile UE. 

Să ne orientăm atenția spre domeniul sănătății mintale. Din câte știu, nu avem date epidemiologice ample pe România, deși există date colectate de Organizația Mondială a Sănătății. Aici cum stăm?

Conform ultimelor estimări ale Organizației Mondiale a Sănătății, în 2015 prevalența tulburărilor depresive în România era de 5%, afectând 931,842 de români în timp ce prevalența anxietății era de 3.7%, afectând 688,815 indivizi. Conform Studiului Global privind Impactul Bolilor din 2017, România s-a plasat pe locul 127 din 195 de țări, în ceea ce privește problemele de sănătate mentală cu o prevalență de 11.60%, în timp ce Mali s-a plasat pe ultimul loc, cu cea mai mică prevalență (9.92%). Iranul a obținut primul loc în acest clasament cu o prevalență de 18.50%, urmat de Noua Zeelandă (18.29%), Groenlanda (18.21%), Australia (18.08%) și Statele Unite ale Americii (17.51%). Aceste estimări ne indică faptul că România are o prevalență scăzută spre medie a tulburărilor mintale, așa cum este ea calculată de Institutul pentru Metrică și Evaluare a Sănătății, prin raportare la toate națiunile și teritoriile lumii.

În cartea Psihologia Poporului Român găsim sintetizate câteva studii care au investigat diferențele în nivelul de depresie și anxietate dintre eșantioane formate din indivizi români și alte națiuni. Datele sintetizate indică faptul că nu există diferențe majore între români și americani în ceea ce privește nivelul de anxietate, cu mențiunea faptului că femeile din România tind să raporteze un nivel ușor mai crescut al anxietății ca stare dar și ca trăsătură în comparație cu femeile din SUA, iar în eșantionul românesc anxietatea tinde să crească odată cu vârsta atât la bărbați cât și la femei. În ceea ce privește depresia, eșantionul românesc pare să nu difere semnificativ de eșantioanele din Germania, Olanda și Norvegia și raportează scoruri semnificativ mai mici decât eșantioanele din Spania, Portugalia și Japonia.

Că tot ai adus în discuție depresia, variază prevalența acesteia de la o cultură la alta? Iar, dacă da, atunci de ce ar fi unele societăți mai deprimate decât altele?

Studiile epidemiologice în general raportează în mod sistematic o prevalență mai mare a tulburărilor depresive în țările cu venituri mari și medii în comparație cu țările cu venituri mici, cu excepția națiunilor care se află în conflicte militare în momentul evaluării simptomelor depresive.

Motivele care ar putea să explice această distribuție geografică sunt însă greu de stabilit. În primul rând rezultatele studiilor de prevalență sunt sensibile la caracteristicile studiilor incluse în analiză (ex., metodologie, strategii de evaluare a simptomelor). În plus majoritatea datelor de prevalență sunt obținute în țări vestice, cu venituri mari astfel încât țările mai sărace sunt subreprezentate în aceste tipuri de studii. Un alt fenomen care ar putea explica aceste diferențe în prevalența depresiei este legat de stigmatul social puternic asociat problemelor psihologice în culturile colectiviste. În aceste tipuri de culturi persoanele au tendința de a solicita mai puțin ajutor specializat atunci când se confruntă cu probleme de sănătate mintală, de a raporta predominant simptome somatice asociate cu depresia sau de a nega în totalitate prezența simptomelor depresive. Dacă depresia este mai rar raportată în culturile colectiviste din cauza stigmatizării, este normal ca datele să reflecte o prevalență mai scăzută în rândul acestor culturi.

Un model teoretic des întâlnit în literatura de specialitate argumentează faptul că prevalența mai scăzută a depresiei în culturile colectiviste s-ar datora unui nivel mai crescut de suport social de care beneficiază indivizii, având în vedere că un element definitoriu al colectivismului este tocmai faptul că indivizii sunt profund conectați cu un grup de apartenență care le oferă protecție. Studii foarte interesante în acest sens au arătat faptul că la nivel național prevalența vulnerabilităților genetice asociate cu tulburări emoționale (anxietate și depresie) este asociată negativ cu prevalența tulburărilor emoționale și că această relație este mediată de dimensiunea culturală individualism-colectivism. Altfel spus, în țările colectiviste găsim o prevalență mai mare a vulnerabilităților genetice dar și o prevalență mai scăzută a anxietății și a depresiei, deoarece spun autorii, în ciuda vulnerabilităților genetice, configurația culturală colectivistă protejează individul de tulburări mintale. La nivel individual, știm deja că suportul social acționează ca un factor de reziliență psihologică. Cu toate aceste, nu s-a demonstrat punctual faptul că la nivel cultural, orientarea colectivistă protejează individul de tulburări mentale prin mecanismul suportului social. 

Cum putem translata în practică aceste diferențe interculturale? De exemplu, cum am putea adapta intervențiile de sănătate mintală de la o cultură la alta?

Aș începe prin a spune că adaptarea intervențiilor psihologice la valorile culturale ale clienților cu care lucrăm este o responsabilitate etică și morală pe care o avem ca și profesioniști. Spun asta deoarece studiile din domeniu arată destul de concis faptul că intervențiile sunt mai eficiente atunci când noi ca și terapeuți ținem cont în mod explicit de contextele și valorile culturale relevante pentru bunăstarea clienților. Spre exemplu o meta-analiză publicată în 2016 surprinde faptul că livrarea intervențiilor psihologice în limba maternă a clientului este de două ori mai eficientă decât intervențiile efectuate în engleză, iar intervențiile adresate unui grup alcătuit din clienți similari din punct de vedere cultural sunt de patru ori mai eficiente decât intervențiile oferite grupurilor alcătuite din indivizi proveniți din medii culturale eterogene.

Adaptarea intervenției se aplică la toate etapele principale ale actului psihoterapeutic: etapa de psihodiagnostic și evaluare clinică, de conceptualizare, de intervenție propriu-zisă și de formare a relației terapeutice. Vă dau câteva exemple. Atunci când evaluăm un client provenit dintr-un mediu cultural diferit de al nostru, este recomandat să folosim Formularea bazată pe specificul cultural din Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale 5 (DSM5). Dacă ne gândim la tulburările de personalitate, acestea sunt definite în DSM 5 ca fiind „un model persistent de trăiri interioare și comportamente care se îndepărtează semnificativ de la normele specifice mediului cultural din care provine individul (…)”. A nu raporta stările subiective și tiparele cognitive și comportamentale ale clientului la cultura sa de apartenență crește riscul de a formula un diagnostic eronat. Acest risc nu este unic pentru tulburările de personalitate.

Un alt studiu arată că dintr-un număr de 70 de pacienți diagnosticați cu tulburări psihotice pe teritoriul Canadei, 34 dintre pacienți (49%) au fost rediagnosticați cu tulburări non-psihotice după aplicarea Formulării bazate pe specificul cultural! Autorii spun că stresul post traumatic și tulburările de adaptare au fost diagnosticate greșit cel mai frecvent ca tulburări psihotice în rândul imigranților și refugiaților din Asia de Sud. Așadar, nivelul de severitate și semnificația experiențelor dureroase trebuie raportate la grupul cultural de apartenență al clientului pentru a asigura un diagnostic corect și a livra mai apoi o intervenție potrivită. În cazul clienților proveniți din culturi colectiviste unii autori recomandă includerea familiei atât în etapa de psihodiagnostic cât și în cea de intervenție propriu-zisă. Într-un protocol CBT adaptat pentru pacienți depresivi din Pakistan, o națiune predominant colectivistă, autorii au inclus o ședință de terapie suplimentară pentru întreaga familie la începutul intervenției.

De asemenea, luând în considerare tendința indivizilor din medii colectiviste de a raporta predominant simptome fizice asociate cu depresia, ședințele inițiale de terapie au fost centrate mai degrabă pe aceste tipuri de simptome. Pentru clarificarea diferitelor aspecte psihologice au fost folosite povești și exemple populare relevante pentru credințele religioase ale populației locale. Includerea familiei și a modelelor spirituale în actul terapeutic sunt doar două exemple prin care putem adapta intervențiile psihologice. Pentru mai multe detalii recomand cartea Addressing Cultural Complexities in Practice de Pamela Hays, care oferă mai multe informații în acest sens. Desigur, pentru a livra intervenții cât mai eficiente în contexte variate este foarte important ca terapeuții să conștientizeze valorile culturale pe care le adoptă, uneori implicit, și să se documenteze cu privire la alte posibile modele culturale pe care le pot întâlni în rândul clienților. Să ne amintim că valorile culturale reprezintă un set de credințe centrale prin care indivizii definesc ce este bine/rău, moral/imoral, firesc/anormal, ceea ce înseamnă că sunt mai rezistente la schimbare sau la flexibilizare. Abilitatea unui terapeut de a înțelege și de a accepta sisteme valorice uneori contrastante cu cele proprii se construiește printr-un demers de auto-dezvoltare continuă. 

Mulțumim pentru interviu, Monica! Unde te pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să te contacteze?

Vă mulțumesc și eu! Pot fi contactată pe adresa de email bartucz.monica@gmail.com sau pe LinkedIn.

Victor Bohuș

Victor Bohuș este absolvent al masteratului Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este pasionat de cercetarea funcționării minții umane, iar printre interesele sale specifice se numără psihoterapia, psihologia interculturală și psihologia evoluționistă.

Add comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR