Anxietatea de separare sau de ce avem nevoie și de apropiere și de independență

A
Când ne gândim la anxietatea de separare ne poate veni în minte imaginea unui copilaș la grădiniță, care plânge că nu vrea să fie lăsat singur de către mama lui, în acel mediu străin și plin de pericole. Sau poate la un școlar, în prima zi de școală. De ce nu, la un adolescent care pleacă de acasă pentru prima oară, pentru a urma studiile la o facultate dintr-un alt oraș. Ne mai putem gândi la micuții care nu pot dormi singuri și au nevoie de părinții lor ca să le cânte, citească, legene, sau la cei care plâng foarte mult atunci când părinții vor să plece de acasă și să îi lase singuri cu un supraveghetor. În general, ne gândim la copii. Dar dacă anxietatea copiilor de separare pleacă, de fapt, de la anxietatea părinților?

Teoria atașamentului ne spune că până la vârsta de 2 ani, cu aproximație, unui copil i se formează un anumit stil de atașament, în funcție de modul în care se poartă principalul aparținător cu el. Stilurile pot fi: anxios (atunci când nu îl lasă să exploreze lumea), evitant (atunci când nu îi validează emoțiile), securizant (atunci când îl lasă să exploreze și să își exprime emoțiile) sau dezorganizat (când nu îl lasă să facă nici una, nici alta). Acest stil de atașament se poate manifesta apoi de-a lungul vieții în toate relațiile pe care le avem, dacă nu intervenim în mod conștient asupra lui. În primii ani de viață contează cum răspund nevoilor noastre cei care ne au în grijă și care este stilul lor de atașament, fiindcă el se poate transmite prin comportament. O mamă anxioasă, de pildă, va fi mai puțin deschisă să-și lase copilul să alerge, să meargă singur afară sau să plece în excursii cu clasa.

Crearea unui atașament securizant este esențială nu doar pentru sporirea șanselor construirii relațiilor armonioase la vârsta adultă (Cassidy, Jones & Shaver, 2014), cât și pentru evitarea unor boli degenerative, cum este demența (Walsh et al., 2019). 

Un studiu ce a inclus 269 de mame și copiii acestora (Stone et al., 2015) evidențiază legătura, pe termen scurt, dintre anxietatea de separare a mamei și anxietatea de separare a copiilor. Din el aflăm că „anxietatea de separare este o reacție adecvată la separarea de principalul îngrijitor din punctul de vedere al dezvoltării în perioada copilăriei și centrală pentru dezvoltarea psihologică a copilului”. Deși majoritatea copiilor învață în mod adecvat să își regleze reacția de stres la separare, unii copii continuă să simtă anxietate în urma separării. Când simptomele anxietății de separare persistă, aceste comportamente pot deveni extrem de problematice și debilitante (Jurbergs & Ledley 2005). În acest caz, temerile și preocupările normative cu privire la separarea de îngrijitor devin nepotrivite vârstei și sunt asociate refuzului școlar și absențelor excesive. Tulburarea de anxietate de separare este cea mai frecventă clasificare a anxietății sub vârsta de 12 ani și reprezintă un antecedent al tulburărilor de anxietate la adulți și a depresiei la adulții tineri (Hirshfeld-Becker, 2008).

Modificările biochimice în corp în urma separării sau atașamentului securizant sunt și ele importante fiindcă ne arată implicațiile pe termen lung și ne pot da direcții referitoare la tratament. Nivelul de oxitocină al mamei influențează crearea atașamentului față de copil (Eapen et al., 2014), iar separările ce generează în mod repetat anxietate în copilărie modifică structura amigdalei, ceea ce influențează la vârsta adultă capacitatea de reglare a anxietății (Redlich et al., 2014). 

Așadar, studiile arată că: 

  1. Tulburările de anxietate sunt cea mai răspândită clasă de tulburări mintale în copilărie, afectând aproximativ 32% dintre adolescenți (Merikangas, 2010)
  2. Un diagnostic SAD (separation anxiety disorder) în copilărie conferă un risc semnificativ de sănătate mintală precară pe toată durata vieții, fiind asociat cu creșterea interiorizării problemelor, hiperexcitare fiziologică în situații de separare, somatizare, dificultăți academice și refuz școlar, precum și perturbări în funcționarea familiei (Cooper-Vince et al., 2015)
  3. Dacă este lăsată netratată se poate agrava – SAD din copilărie a fost corelat cu un risc crescut de tulburări de anxietate multiple, precum și de tulburare de panică și depresie la vârsta adultă (Lewinsohn et al., 2008)

În concluzie, putem spune că intervenția terapeutică este necesară atât pentru prevenție, cât și pentru ameliorarea simptomelor, atât în cazul mamelor, cât și a copiilor, în cazul atașamentului de tip anxios generat de separări abuzive, sau, dimpotrivă, de o apropiere prea mare și o relație de codependență.

Georgiana Codrescu

Georgiana Codrescu este absolventă a Facultății de Comunicare, masterand la Masterul de Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale, consilier pentru dezvoltare personală, formator și moderator al primului Club de Carte de Psihologie din București. Interesată de psihologia științifică, cognitiv-comportamentală și art-terapie, își dorește să se implice activ în psihoeducație, consiliere individuală sau de grup.

1 comment

Arhivă Ediții

Pagina de Facebook APR