“Datele culese în cadrul sondajelor World Values Survey (WVS) și European Values Study (EVS) la începutul anului 2018 în România ne arată că tinerii sunt, într-adevăr, ceva mai puțin interesați de politică: doar 16% dintre cei sub 30 de ani afirmă că sunt interesați de politică, prin comparație cu peste 30% în rândul celor de peste 30 de ani. Raportat la comportamentul de vot, un sfert dintre cei sub 30 de ani declară că nu au votat niciodată, prin contrast cu aproximativ 6% dintre cei cu vârsta între 30 și 60 de ani sau cu doar 3% dintre cei în vârstă de peste 60 de ani. Distanțarea tinerilor de politică nu înseamnă, însă, că ei sunt complet dezinteresați de ce se întâmplă cu lumea în care trăiesc. Aceleași date ne arată că sunt mai degrabă interesați de alte forme de implicare, lipsa lor de activitate politică fiind compensată de activitatea în sfera civică, a societății civile (iar parte din această activitate poate avea și o componentă politică). Tinerii sunt mult mai implicați decât restul în diverse organizații de protecție a mediului, în organizații umanitare sau caritabile, precum și în organizații sportive, de recreere și din sfera artelor și a culturii.” – Claudiu Tufiș, sociolog
Suntem entuziasmați să vă avem alături de noi în această ediție a newsletter-ului Asociației Psihologilor din România (APR) – mulțumim că ne-ați onorat invitația! Cum pe 2 mai am sărbători în România Ziua Națională a Tineretului, iar pe 5 și 9 mai, Ziua Europei, ne-am gândim să dedicăm interviul acestui număr tinerilor, valorilor și comportamentelor politice ale acestora. Și cine să aibă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra tiparelor la nivelul societății decât un sociolog? Am urmărit site-ul personal al dumneavoastră – cu un doctorat la Pennsylvania State University și un masterat la Central European University, sunteți pasionat, printre altele, de cultura politică, comportamentul politic, studiile electorale, societate civilă și mișcări sociale. Înainte de toate, povestiți-ne un pic cum ați devenit interesat de științele sociale.
Bună ziua și vă mulțumesc pentru invitație. Privind în urmă, îmi dau seama că am fost dintotdeauna interesat de ceea ce ține de organizarea și funcționarea societăților, deși probabil că am conștientizat acest lucru destul de târziu. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc și, cumva, am fost atras de literatura science-fiction, îndeosebi de acel sub-gen care analizează prezentul ascunzându-l sub forma unui viitor îndepărtat sau al unei societăți de pe o altă lume. Am învățat, astfel, puțin câte puțin despre lumea noastră prin scrierile unor autori precum Isaac Asimov, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood, Arthur C. Clarke, Frank Herbert sau Orson Scott Card. Este o rută ceva mai rar folosită dar am ajuns la ea și mi-a fost utilă pentru că am început să citesc înainte de a începe școala și de multe ori cărțile au reprezentat un complement și un supliment pentru ceea ce învățam în școală.
Schimbarea regimului din 1989 m-a prins în clasa a IX-a. Eram elev la Liceul Mihai Viteazul, în București. Haosul din primii ani ai tranziției este, probabil, un al doilea element care m-a îndreptat înspre științele sociale. Proteste, mineriade, criza economică, apariția partidelor politice, primele alegeri, toate au fost evenimente care m-au atras mai mult decât liceul, astfel încât le-am acordat mult mai multă atenție decât studiilor. Am ajuns astfel în clasa a XII-a fără a avea o idee foarte clară despre ce cale doream să urmez. Am ales în ultima clipă dreptul și am dat examen de admitere la o facultate privată. Un an mi-a fost suficient pentru a înțelege că dreptul, așa cum era predat atunci în România, este mult prea rigid pentru modul meu de gândire. În acel an, însă, am avut un curs foarte interesant de Introducere în Sociologie, curs care m-a convins să mă îndrept înspre această facultate. Anul următor am fost admis la Facultatea de Sociologie a Universității din București, locul unde am început să îmi construiesc viitorul. Aici am avut norocul de a cunoaște profesori excepționali, de la care am învățat nu doar sociologie ci și ce înseamnă lumea universitară. Tot aici am cunoscut și colegi cu care, spre deosebire de cei de la drept, puteam discuta vrute și nevrute. Și tot aici, în anul trei, am cunoscut-o și pe Paula. De atunci ne-am construit împreună atât carierele academice, cât și viața personală: ne-am continuat studiile la aceleași universități, am lucrat în aceleași instituții iar acum suntem amândoi profesori la Universitatea din București, ea la Facultatea de Sociologie iar eu la Facultatea de Științe Politice.
Tot pe site-ul dumneavoastră precizați că lucrați la o publicație pe tema alegerilor europarlamentare în România – un subiect cât se poate de relevant pentru noi toți, în plină campanie electorală. Ne puteți oferi câteva insight-uri?
Desigur. Este un volum la care lucrez de ceva vreme și pe care aș fi vrut să îl termin în preajma alegerilor de pe 26 mai, dar pe care l-am tot împins în plan secund pentru a rezolva alte sarcini mai urgente. Deși trăim într-un regim democratic de aproape treizeci de ani, fenomenul electoral este relativ subanalizat în România iar analizele care să includă componenta temporală sunt rare. Volumul despre care vorbim încearcă să acopere o parte din acest gol, fiind vorba de un atlas electoral al alegerilor europarlamentare în România. Planificat inițial pentru cele trei runde de alegeri – 2007, 2009 și 2014 – va trebui acum să îl extind pentru a include și alegerile din 2019. În momentul de față în România există o singură publicație de acest fel, Atlasul electoral al României: 1990-2009, coordonat de Corneliu Iațu. Deși o lucrare excelentă, ea a fost realizată de un colectiv format în mare parte din geografi, astfel încât deși vorbim de un atlas electoral accentul este pus mai mult pe componenta geografică și ceva mai puțin pe componenta electorală.
Volumul la care lucrez include și o componentă cartografică, dar aceasta servește drept punct de pornire în discuția privind evoluția votului pentru Parlamentul European în România de la momentul acceptării României în Uniunea Europeană și până în prezent. Alegerile pentru Parlamentul European sunt considerate, în întreaga Europă, drept alegeri de rangul doi (second-order elections), alegeri mai puțin importante decât alegerile parlamentare sau decât cele prezidențiale. Importanța scăzută acordată acestor alegeri se vede și în rata de participare semnificativ mai redusă prin comparație cu alte tipuri de alegeri (în România, în 2014, rata de participare la vot a fost de doar 32%, comparativ cu 64% în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din același an sau cu 42% în alegerile parlamentare din 2012). În pofida acestor interpretări, rolul Uniunii Europene în viața cetățenilor țărilor membre este în creștere, de la diverse reglementări în domeniul economic (limitarea prețurilor la roaming în interiorul UE, de exemplu) la reglementări în zona protecției datelor personale („faimoasa” GDPR) și până la fondurile de coeziune alocate țărilor și regiunilor mai puțin dezvoltate. Ar fi o greșeală, așadar, să nu fim atenți la alegerile europarlamentare și apoi la activitatea celor aleși în Parlamentul European.
Intenția mea este de a dezvolta acest volum ca o publicație de referință pentru oricine este interesat de fenomenul electoral din România. Dacă lucrurile merg conform planului, volumul va avea asociată și o pagină de web care să permită celor interesați să interacționeze cu hărțile din atlas și să își genereze propriile hărți la nivel de județ. Deocamdată lucrez la acest volum singur și fără fonduri, dar dacă voi descoperi că există interes pentru un astfel de produs probabil că voi căuta fonduri suplimentare și colegi cu care să construim o posibilă serie de publicații de acest tip.
Păstrând discuția în sfera electorală și făcând apel la anecdote, anticipez că tinerii români favorizează alte opțiuni politice în România față de generațiile mai înaintate. Totodată, nu par suficient de motivați să voteze efectiv. Studiile electorale despre tinerii din România ce arată?
Conform datelor Institutului Național de Statistică, în 2017 vârsta medie la prima căsătorie era de 31,5 ani la bărbați și de 28,2 ani la femei. Pornind de la această observație, consider categoria tinerilor ca fiind compusă din persoane de până în 30 de ani. Ca de obicei când vorbim de grupuri mari de populație, acestea nu sunt foarte omogene și de aceea referința dumneavoastră la anecdotică este importantă. Există în spațiul public anumite stereotipuri cu privire la comportamentul de vot al anumitor categorii de populație: vârstnicii votează cu PSD-ul, cei mai tineri nu votează; Moldova și Oltenia votează cu PSD-ul, Transilvania votează cu partidele de dreapta; cei mai puțin educați votează cu PSD-ul, cei mai educați votează împotriva PSD-ului. Toate aceste stereotipuri au, cu siguranță, o sămânță de adevăr, dar ele nu descriu nici pe departe complexitatea distribuției votului în societate.
Datele de sondaj ne pot oferi câteva sugestii despre cum diferă tinerii, din punct de vedere al opiniilor și comportamentelor politice, de restul populației, dar informațiile obținute pe această cale sunt limitate, având în vedere că studiile electorale sunt rar finanțate de către statul român. Datele culese în cadrul sondajelor World Values Survey (WVS) și European Values Study (EVS) la începutul anului 2018 în România ne arată că tinerii sunt, într-adevăr, ceva mai puțin interesați de politică: doar 16% dintre cei sub 30 de ani afirmă că sunt interesați de politică, prin comparație cu peste 30% în rândul celor de peste 30 de ani. Raportat la comportamentul de vot, un sfert dintre cei sub 30 de ani declară că nu au votat niciodată, prin contrast cu aproximativ 6% dintre cei cu vârsta între 30 și 60 de ani sau cu doar 3% dintre cei în vârstă de peste 60 de ani. Distanțarea tinerilor de politică nu înseamnă, însă, că ei sunt complet dezinteresați de ce se întâmplă cu lumea în care trăiesc. Aceleași date ne arată că sunt mai degrabă interesați de alte forme de implicare, lipsa lor de activitate politică fiind compensată de activitatea în sfera civică, a societății civile (iar parte din această activitate poate avea și o componentă politică). Tinerii sunt mult mai implicați decât restul în diverse organizații de protecție a mediului, în organizații umanitare sau caritabile, precum și în organizații sportive, de recreere și din sfera artelor și a culturii.
În ceea ce privește preferința pentru un partid sau altul, pot spune că șansa de a găsi un votant al Alianței 2020 USR PLUS la alegerile din 26 mai 2019 este semnificativ mai mare în rândul celor de până în 45 de ani decât printre vârstnici, o situație inversă decât dacă am căuta un votant al PSD. Acest lucru nu înseamnă, însă, că nu vor fi mii de tineri care vor vota PSD sau că nu vor exista și câteva mii de vârstnici care vor vota împotriva PSD. Încercarea de a găsi legături puternice între vârstă și vot este o cale greșită dacă dorim să înțelegem decizia de vot. Folosim, uneori, vârsta drept scurtătură cognitivă atunci când discutăm despre vot dar nu trebuie să uităm că ea reprezintă, de fapt, nu doar momente diferite în parcursul vieții ci și experiențe de cohortă complet diferite. Tânărul de 20 de ani, care poate va vota peste câteva săptămâni pentru prima dată în viața sa nu este același cu tânărul de 20 de ani care a votat pentru prima dată în 1992 sau în 1996: crescând în contexte diferite înțeleg lumea în mod diferit și au în față alegeri care sunt greu comparabile. O ultimă mențiune înainte de a trece la următoarea întrebare: în perioada alegerilor tinerii sunt frecvent îndemnați să meargă la vot spunându-li-se că dacă nu vor participa la vot viitorul lor va fi decis de vârstnici. Consider că astfel de încercări de mobilizare sunt nu doar greșite ci și discriminatorii la adresa vârstnicilor. Cei care folosesc acest argument pleacă de la premisa că votul vârstnicilor este cumva mai puțin important sau „incorect”, bazată tocmai pe acea percepție a asocierii dintre vârstă și votul pentru PSD. Uită, însă, că votul are și o componentă rațională și dacă vârstnicii aleg să voteze în proporție mai mare pentru PSD acest lucru este în mare parte pentru că pentru ei aceasta este alegerea rațională. Soluția, așadar, nu este să transformăm votul vârstnicilor într-o amenințare, nu este să adâncim o falie generațională. Soluția nu poate veni decât de la o reconstrucție a lumii politice astfel încât aceasta să redevină relevantă pentru tineri. În acel moment ei vor veni singuri la vot, fără a avea nevoie de sloganuri motivaționale.
Mi-a captat atenția o publicație științifică a dumneavoastră, pe tema ratei scăzute la vot în România, pe care ați descris-o ca nefiind surprinzătoare. Printre factorii descriși în articol, unul în mod special mi-a adus aminte de monografia despre psihologia poporului român a Profesorului Daniel David – aduceți în discuție încrederea la români ca un aspect subdezvoltat, care ne afectează implicarea în politică. Poate că nu este greu de intuit de ce oamenii nu se duc la vot când nu au încredere unii în alții, dar de ce sunt românii cinici și ce speranță avem pe viitor?
Lipsa de încredere este o reacție naturală în fața unor amenințări noi, neîntâlnite anterior. Schimbările din 1989 au însemnat înlocuirea simultană a unui sistem politic, a unui sistem economic și a unui sistem social. Vechile reguli au fost eliminate fără a avea un set complet de reguli de funcționare pentru noul sistem, astfel încât am fost nevoiți, ca societate, să ne găsim propriile mecanisme de supraviețuire de-a lungul unei perioade de tranziție, anomice, care este încă în desfășurare. Răsturnarea regimului comunist a însemnat o extindere a drepturilor fiecăruia, dar această extindere a venit cu un cost asociat pe care nu toată lumea era pregătită să îl plătească: riscul. Libertatea de a îți căuta locul de muncă dorit a venit împreună cu riscul de a îți pierde locul de muncă. Libertatea de a deschide o firmă a venit împreună cu riscul ca aceasta să dea faliment. Libertatea de a alege politicienii a venit împreună cu riscul de a alege impostori și hoți. Puși în fața unor riscuri complet noi, oamenii au reacționat instinctiv, reducând cercul de încredere din ce în ce mai mult, până la familie și prietenii apropiați, până la vecini sau consăteni, lăsând în exterior străinii, necunoscuții și pe cei evident diferiți.
Una din caracteristicile încrederii este că restrângerea acesteia are efecte negative semnificative asupra comunităților în care trăim și asupra societății, în general: lipsa încrederii este asociată cu reducerea interacțiunilor dintre grupuri, cu șanse mai mici de a coopera pentru atingerea unor scopuri comune, cu costuri sociale crescute. La sfârșitul anilor 1990 un sociolog polonez, Piotr Sztompka, a publicat volumul Trust: A Sociological Perspective, volum de referință pentru cei interesați de tematica încrederii. În acest volum Sztompka prezintă o serie de alternative funcționale ale încrederii, mecanisme pe care societățile cu un nivel scăzut de încredere interpersonală sunt nevoite să le dezvolte pentru a putea supraviețui. Trecând prin această listă oricine poate recunoaște fenomene care descriu foarte bine societatea românească a ultimilor treizeci de ani: providențialism, corupție, vigilență, procesomanie, tribalism, paternalism și externalizarea încrederii. În lipsa încrederii suntem nevoiți să ne punem soarta în mâinile zeilor, să recurgem la mici peșcheșuri care deschid uși sau semnează contracte, să trăim într-o alertă generală, pentru că oricând cineva ne poate face rău, să ne dorim un lider puternic, care să impună legea și ordinea în lumea noastră, sau să ne punem speranța într-un actor extern, care ne va salva cumva de excesele politicienilor pe care noi înșine i-am ales. Vedem, așadar, că multe dintre comportamentele pe care le deplângem și împotriva cărora luptăm de ceva vreme sunt, de fapt, rezultatul unei lipse a încrederii în ceilalți.
După cum vedeți, imaginea pe care o descriu este un pic diferită de cea descrisă de Daniel David în cartea pe care ați menționat-o. Ne aplecăm fiecare asupra unor anumite aspecte diferite, pentru că venim din discipline diferite, care ne structurează modul în care analizăm și interpretăm realitatea.
Există speranță pentru viitor? Cu siguranță. Știm câte ceva despre cum poate fi reparată încrederea. Există soluții care necesită mai mult timp, prin inițiative de la firul ierbii și care treptat vor regenera încrederea. Există și soluții mai rapide, dar care necesită cooperarea politicienilor, căci ele implică respectarea regulilor jocului. Or, după cum vedem în ultimii ani, se pare că politicienii români sunt mai degrabă interesați de cum să scape de penalitățile pentru comportamentele lor ilegale și de răzbunare. Orice caz suplimentar în care instituțiile statului sunt pervertite în interesul unui politician sau al unui grup, orice caz suplimentar în care persoane evident incapabile de acțiuni complexe sau insuficient pregătite sau educate sunt numite în poziții de vârf în administrație, orice caz suplimentar în care legea se aplică inegal în funcție de cel căruia i se aplică, toate acestea nu fac altceva decât să mențină nivelul actual de neîncredere în tot ceea ce înseamnă stat și instituții ale statului. După cum spuneam: soluții există, le știm, dar nu știm cum anume să le implementăm, pentru că implementarea acestora necesită accesul la o resursă care a fost capturată de politicieni în ultimii treizeci de ani: administrarea statului.
În ultimii ani, echipa World Values Survey (WVS) a colectat, la nivel internațional, datele pentru al șaptelea val de studii. Ați participat anul trecut ca speaker la o conferință organizată la Changchun, China, pe tema valorilor pe care părinții români le insufla copiilor, pe baza datelor de la WVS. Ce concluzii au ieșit în evidență?
Proiectul World Values Survey (WVS) este unul dintre cele mai vechi proiecte de cercetare comparativă pe bază de sondaje. Inițiativa a pornit din Europa, în 1981 sub forma European Values Study (EVS), și apoi a fost extins în întreaga lume prin eforturile depuse de Ronald Inglehart, profesor american cunoscut pentru teoria sa privind modernitatea și post-modernitatea. România a participat la aceste studii încă din 1993, proiectul fiind sprijinit de Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române și implementat de o echipă mai largă de cercetători în științele sociale (sociologi, politologi, psihologi) coordonată de Bogdan Voicu. Doar pentru informarea celor interesați: la sfârșitul lunii mai Facultatea de Științe Politice a Universității din București organizează a șasea ediție a conferinței SCOPE – Science of Politics, în cadrul căreia îl avem ca invitat (keynote speaker) pe președintele World Values Survey Association, Christian W. Haerpfer, și unde vom lansa și prima traducere în limba română a unui volum scris de Ronald Inglehart, Evoluția culturală: schimbarea motivației umane și a modului în care aceasta transformă lumea (în traducerea Mălinei Voicu și publicat la Editura Școala Ardeleană).
La conferința de la Changchun, organizată exemplar de gazdele noastre de la Northeast Normal University, am avut colegi din peste 20 de țări care au prezentat primele rezultate din al șaptelea val al WVS. Din partea României am prezentat rezultatele privind valorile pe care românii le consideră ca fiind cele mai importante pe care trebuie să le învețe copiii acasă. Respondenții primesc un set de 11 astfel de valori (bunele maniere, independența, hărnicia, sentimentul de responsabilitate, imaginația, toleranța și respectul pentru alte persoane, spiritul de economie, perseverența, credința religioasă, altruismul și supunerea) și trebuie să le indice pe cele mai importante cinci. Graficul alăturat ne arată care consideră românii că sunt cele mai importante astfel de valori: copilul român trebuie să învețe acasă să fie bine crescut (85%), să fie harnic, muncitor (74%), să fie responsabil (62%), să fie credincios (50%) și să fie tolerant (49%).
Printre cele 11 valori se află și un set de patru valori care formează o dimensiune a autonomiei: perseverență, imaginație, independență și responsabilitate. Consider că aceste valori pot ajuta la dezvoltarea copilului mult mai mult decât alte valori care formează dimensiunea autorității: hărnicie, credință, spirit de economie, supunere. Pentru mine au fost surprinzătoare trei elemente ale acestor rezultate. În primul rând, din cele patru valori care țin de dimensiunea autonomiei, una singură a fost aleasă de o majoritate de respondenți – responsabilitatea. Doar doi din cinci români consideră că independența este importantă și doar un sfert dintre români consideră că perseverența este importantă! Asta în condițiile în care există studii care demonstrează că perseverența are un efect semnificativ asupra performanței educaționale (atât la nivel preuniversitar, cât și la nivel universitar), dincolo de efectul inteligenței (a se vedea studiul publicat de Duckworth și alții în 2007 în Journal of Personality and Social Psichology, Grit: Perseverence and Passion for Long-Term Goals) ( n.a. deloc de mirare, fiind bine cunoscut efectul conștiinciozității). În al doilea rând, jumătate dintre români consideră că este important pentru copii să învețe credința religioasă acasă. Din cele 60 de țări în care a fost aplicată această întrebare în perioada 2010-2014, România se află pe locul 21, fiind depășită de țări precum Zimbabwe, Algeria, Irak, Maroc sau Egipt. Din rândul țărilor europene, însă, suntem pe primul loc, fiind urmați de Polonia (40%), Cipru (37%) și Slovenia (23%). In fine, cvasi-unanimitatea alegerii bunelor maniere a fost al treilea element surprinzător: cred că este o alegere care spune foarte multe despre societatea românească. Interpretez această obsesie a bunei creșteri drept o alegere egoistă a părinților, care nu doresc să aibă un copil care le dă bătăi de cap și care testează normele general acceptate. Mai mult, cred că această alegere demonstrează cât de puternică este, în continuare, teama de „gura lumii”, teama de oprobriul public.
Dintre cele 11 valori din chestionar, diferențele cele mai mari între diverse categorii de respondenți se observă în cazul credinței religioase și al independenței și imaginației, care par să fie opuse credinței religioase: educația, venitul, și clasa socială sunt asociate pozitiv cu importanța acordată imaginației și independenței, în timp ce reduc semnificativ importanța acordată credinței religioase.
Se vehiculează, mai ales în mediile conservatoare, că tinerii de azi nu mai au valori și că societatea s-a degradat din punct de vedere moral. Rămânând la studiile WVS, care sunt principalele concluzii despre tinerii europeni în ceea ce privește atitudinile sociale și implicarea lor civică? În ce valori cred tinerii europeni? Iar dacă există diferențe față de restul populației, această discrepanță este durabilă sau este efectul vârstei, fiecare generație având „toanele” ei?
Această opinie pare să fie o constantă umană. Întotdeauna se vor găsi persoane care să deplângă teribila soartă: tinerii nu respectă vechile obiceiuri, s-au îndepărtat de la tradiție, gândesc lucruri negândite. Într-o anumită perioadă muzica rock’n’roll era semnul acestei decăderi morale. În alte timpuri relațiile dintre persoane de rase diferite prevesteau dezastrul. Acum studiile de gen și orientările sexuale mai rare par să fie principalul inamic împotriva căruia se mobilizează cei din mediile conservatoare. Deși înțeleg mecanismul prin care oamenii ajung la astfel de opinii, îmi este greu să uit că nu vorbim de opinii inofensive ci de opinii care distrug șansa altor oameni, care nu au greșit cu nimic, de a trăi o viață așa cum și-o doresc.
Revenind la întrebare, dacă tot l-am menționat mai devreme pe Inglehart v-aș spune mai degrabă ce crede el despre atitudinile tinerilor și cum se modifică acestea în timp. Toți suntem influențați, într-un fel sau altul, de trei fenomene.
- Primul este reprezentat de generația din care facem parte (cred că am mai menționat acest lucru anterior). Facem parte dintr-o generație care este diferită de cele din trecut pentru că experiențele noastre construiesc pe baza experiențelor anterioare și adaugă la acestea. Iar generația noastră va fi diferită și de cele din viitor, pentru că ele vor avea experiențe care nouă nu ne erau accesibile. Cred că cea mai bună ilustrare pentru modul în care experiențele noastre sunt încadrate în anumite tipare poate fi evoluția mass-media: generațiile care au avut acces la presa scrisă au avut alte experiențe decât cele care aflau ce se întâmplă de la pristav, de la crainicul orașului. În mod similar, generațiile radio, generațiile TV și, acum, generațiile internet au experiențe diferite nu doar cantitativ, ci și calitativ. O altă ilustrare se găsește în tendința de a numi generațiile și de a le găsi trăsături comune: generația X, Y, baby-boomers, millenials etc.
- Al doilea fenomen care ne influențează ține de parcursul vieții: pe măsură ce îmbătrânim trecem prin momente cheie (nu toți, dar în mare parte) care ne obligă să ne redefinim și să ne reorganizăm prioritățile: școală, loc de muncă, căsătorie, naștere, divorț, deces. Dintr-o anumită perspectivă, fiecare dintre aceste momente cheie este un moment care ne direcționează pe o anumită traiectorie și care ne blochează accesul la alte traiectorii posibile. Fiecare plasare pe o traiectorie, fiecare reorganizare a priorităților înseamnă și o restructurare a atitudinilor și credințelor noastre.
- În fine, al treilea fenomen care ne influențează este cel al contextului în care trăim. În anumite cazuri schimbări monumentale, precum căderea comunismului, de exemplu, vor influența întreaga generație. În alte cazuri, însă, schimbări de mai mică intensitate sau schimbări localizate vor influența doar un grup dintr-o generație. Acest mix de contexte diferite în care ne trăim viața reprezintă un element aleatoriu care diferențiază între persoane.
Astfel, tinerii au șanse mai mari de a avea noi experiențe. În același timp, efectul parcursului vieții face ca nu toate aceste experiențe noi să fie general acceptate, ele fiind abandonate în favoarea cutumelor, a tradițiilor. Din noile experiențe nu supraviețuiesc și nu devin parte din tradiție decât acele experiențe care se dovedesc a fi benefice pentru grupul larg. „Toana” unei generații devine obiceiul următoarei generații dacă s-a dovedit utilă. Cu rare excepții generate de momente critice în istoria unei societăți, cultura unui popor este stabilă și nu se schimbă decât foarte greu și pe termen lung. Și este normal să fie așa: psihologii ne vorbesc despre teoriile motivației și ne arată că le putem număra pe degetele unei singure mâini. Fie că vorbim de un sumerian, de un aborigen din Australia, de un asiatic sau de un european, motivațiile lor provin din același set restrâns identificat de psihologi. Ce ne separă este cum transformăm motivația în acțiune. Astfel, într-un fel suntem aceiași (de aici și persistența temelor din poveștile pe care le ascultăm) și, în alt fel, nu chiar aceiași.
Asistăm în ultima vreme la o creștere a populismului la nivel internațional, de la V. Orban în Ungaria, la J. Kaczyński în Polonia, D. Trump în Statele Unite ale Americii, M. Le Pen în Franța, G. Wilders în Olanda și alții. Ce priză au la tineri europeni politicienii care se dau drept aliații neamului contra unor influențe paralele cu interesele poporului? Sunt tinerii susceptibili la discursuri naționaliste și totalitare?
Populismul este mai degrabă asociat cu alte elemente decât vârsta. Populismul pare mai atractiv pentru persoane care nu au resursele necesare pentru a naviga cu succes schimbările perioadei actuale, fie că vorbim de schimbări economice, fie că vorbim de schimbări culturale. De cele mai multe ori populismul este asociat cu persoane care au o educație ceva mai scăzută și cu persoane care nu se află în cea mai bună poziție pe piața muncii. Dar populismul poate lua multiple forme, nu doar această formă economică. În cazul României populismul apare mai degrabă sub forma separării clare între cetățeni și politicieni și, mai nou, pare să se îndrepte și în direcția populismului de tip naționalist din Ungaria sau Polonia. Desigur, vor fi și tineri care vor fi atrași de mirajul prezentat de politicienii populiști, dar nu ei vor reprezenta principala forță a populismului, nici în România și nici în Europa. Nu voi spune mai multe aici, dar voi recomanda tuturor să citească excelentul volum pe care l-ați menționat în întrebare.
În încheiere – ce anume vă face să fiți optimist față de tinerii europeni?
Nu cred că vreau să interpretez situația în termeni de optimism – pesimism. Noi suntem tinerii de acum 10, 20 sau 30 de ani, iar peste încă 10, 20 sau 30 de ani tinerii de azi vor fi noi. Și sunt convins că așa cum noi am reușit cumva să supraviețuim și să ajungem într-un punct în care societatea românească se află într-o situație mai bună decât la oricare alt moment în istoria sa, tot așa și tinerii de azi vor putea spune același lucru peste 30 de ani. Poate că am ajuns în acest moment mai târziu decât ne-am fi dorit și poate că nu vom evolua pe cât de repede ne-am dori acum, dar calea pe care am mers până acum și pe care vom merge pare să fie una bună. Sigur, nu este o autostradă cu cinci benzi pe sens, dar nici un drum neasfaltat nu mai este. Recitind acest răspuns, probabil că se poate spune că sunt optimist.
Mulțumim pentru interviu! Unde vă pot găsi cititorii noștri dacă vor dori să vă contacteze?
Mi-a făcut plăcere să vă răspund. Cei interesați de publicațiile și cercetările mele le pot găsi pe pagina mea de web, unde se află link-uri către depozitele unde acestea sunt disponibile gratuit. Iar cei care doresc să mă contacteze direct o pot face prin intermediul adresei de e-mail claudiu.tufis@fspub.unibuc.ro .
Victor Bohuș
Victor Bohuș este absolvent al masteratului Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este pasionat de cercetarea funcționării minții umane, iar printre interesele sale specifice se numără psihoterapia, psihologia interculturală și psihologia evoluționistă.
[…] Pe 2 mai am sărbătorit în România Ziua Națională a Tineretului, iar cu acest prilej am decis să dedicăm acest număr tinerilor. Tema politică a apărut oarecum natural în contextul alegerilor europarlamentare din România în care se discută tot mai des despre o divizare în preferințele de vot în rândul generațiilor. Mai multe detalii despre acest subiect veți putea afla din interviul cu sociologul Claudiu Tufiș. […]